Aproape de stele

Aproape de John Cariani, regia Cristi Juncu, Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vîlcea

Sînt puține orașe din România - sincer, nu-mi vine nici un altul  în cap -, care să se poată lăuda cu o construcție modernă și occidentală destinată artei. De regulă, spectacolele și expozițiile noastre se desfășoară în clădiri vechi, unele istorice, cu ștaif, altele cu mai puțin, unele de-a dreptul frumoase, după noroc, altele (multe, din păcate) cu aspect de casă de cultură comunistă resuscitată la minima rezistență. Aduceți-vă aminte numai de producțiile prezentate în Festivalul Internațional de la Sibiu, altfel plin de pretenții, mai bine zis de acea minunată Casă a Sindicatelor (și numele e de toată cinstea!) și o să înțelegeți imediat la ce mă refer. Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vîlcea, proiectat de arhitect Cristinel Vlad, construit acum trei ani, arată ca un muzeu de artă contemporană din Vest. Articulațiile ușoare ale structurii metalice la vedere (excelent speculate și în interior) împrumută un aer de dinamism semeț care contrastează surprinzător cu atmosfera caldă a celor două săli. Unde, deloc de neglijat, publicul e răsfațat și prin necesarul grad de confort. Mai  mult, construcția are o terasă impresionantă care, la rigoare, poate găzdui tot soiul de evenimente artistice. Plus alte cîteva spaţii pentru cei ce doresc să se dezlipească de cutia italiană sau de studio.

Ultima premieră a acestui teatru cu aspect incitant a fost Aproape de dramaturgul american John Cariani, traducerea și regia Cristi Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu. În Aproape (Almost, Maine, în original), titlu dat după numele unui oraș din Maine, în fiecare scenă (șase în total, cu subiect și personaje diferite), o dragoste aproape că ajunge să se întîmple. Asta dacă nu ar fi bruiată de situații buclucașe, ca și de ezitările comice ale personajelor. Regizor rafinat și sensibil, cum îl știm, Cristi Juncu speculează ambivalența dintre aproape ca relație (a unor doi tineri, alții în fiecare scenă, care vor să se apropie) și hazardul care e gata-gata să împiedice planurile protagoniștilor. Cît pe ce să spunem de fiecare dată „aproape că s-ar fi întîmplat dacă...”. E drept că fiecare aproape ajunge să se petreacă pînă la urmă, doar că detururile afective fac ca drumul pînă la acest moment să fie tare nostim. Introducerile și legăturile dintre cele șase scene se fac de către Povestitorul jucat de Gabriel Tudorin puțin hîtru, puțin bonom, în tot cazul complice cu dramele puștilor, ba chiar atoateînțelegător... Regizorul ambalează frumușel textul, obligîndu-l pe Povestitor să citească didascaliile, stabilind astfel cadrul ca la carte - una clasică, desigur -, cu locul și timpul acțiunii. Întîmplările înglobează glumeț vechile convenții, iar Povestitorul, cu trup și suflet alături de dramele eroilor tineri, îmbracă cele șase scene într-un aer ghiduș și rotund.

Ca de obicei, Cristi Juncu face minuni cu tinerii actori. Regia sa mizează pe jocul așteptărilor emoționate, al fîstîcelilor timide, al înaintării spre celălalt cu o jumătate de pas, urmate de retragerea imediată sub scutul răcelii. În majoritatea scenelor, Cristi Juncu imprimă o întîrziere comică în reacții, ducînd la extrem jocul și poantele din text născute mai cu seamă din transpunerea figuratului în concret. Adică exact irizările suprarealiste care dau aerul de pe altă lume al spectacolului, marșînd glumeț pe muchea neverosimilului. Așa se întîmplă, de exemplu, cu inima văduvei, care se repară nici mai mult, nici mai puțin decît cu... polizorul. Peste toate, regia adaugă născociri savuroase și bine plasate ca folosirea telecomenzii pentru a regla lumina din curte, ca să dau doar un exemplu. Dar acestea fac doar sarea și piperul într-un spectacol în care poezia și inocența dragostei ocupă prim-planul. Și ce minte aprigă de spectator nu se lasă tulburată de prospețimea dintîi pe care actorii o reproduc la cote savuroase?

Un spectacol atît de haios nu se poate desfășura decît într-o scenografie haioasă, una dintre cele mai captivante din cariera lui Cosmin Ardeleanu. În mijloc, o platformă ondulată deformează drumul drept al personajelor unul către celălalt. Racordat la spiritul ludic al epocii, dar și la ghidușiile din piesă, scenograful acoperă scena cu două bucăți de mașini cvasi-bidimensionale, prevăzute cu stopuri ca la carte și vopsite, pentru haz și atmosferă, în albastru. Tușa visului nocturn, descinsă direct din tablourile suprarealiștilor, invadează zglobiu spaţiul scenic. Iar Cosmin Ardeleanu îndulcește răceala albastră, selenară, de pe altă planetă, cu multe veioze și cu o adevărată sarabandă de steluțe și floricuțe pictate în galben care fură ochiul, încălzesc privirea și, evident, distrează spectatorul.

Dar ce se întîmplă, de fapt, în spectacol? Aproape că doi adolescenți își mărturisesc dragostea, ea la un capăt de bancă, el la celălalt, cu toate timiditățile și fîstîcelile vîrstei. Ioana Predescu, proaspătă, joacă delicios, cu fețișoara concentrată, ezitările și curajul abia adunat al adolescenților, iar Alex Calangiu, „seriozitatea” și lipsa de îndrăzneală a vîrstei.

În Inima, o trăsnită, proaspăt văduvă, năvălește cu cortul în curtea unui necunoscut ca să vadă aurora boreală și în felul acesta să-și ia rămas bun de la soțul ei defunct. Amalia Huțan face o Mary Poppins zănatecă, cu aspect mai degrabă de domnișoară bătrînă, puțin într-o ureche, complet paralelă cu realitatea, dar crezînd fără șovăire în realitățile ei. De aceasta se îndrăgostește pe loc stăpînul curții jucat de mucalitul Cătălin Vieru între rezerva omului aflat la prima întîlnire cu cineva (care mai e și sărit pe deasupra) și pasiunea imbatabilă pe care acel cineva i-o suscită.

În Asta doare, o tînără își lovește vecinul cu masa de călcat în cap ca să constate că el nu simte, de fapt, nici o durere. Victima, un malac subțire la minte (interpretat de Olimpiu Blaj), dar tare binevoitor, și el crezînd în propria realitate, citează cu venerație comică explicațiile (pseudo)științifice oferite de fratele său. Își derutează astfel din ce în ce mai tare agresoarea fără voie (Mădălina Ciotea într-o femeie modernă, aproape un personaj de film, de o naturalețe impecabilă).

Una dintre cele mai reușite scene, Ți-am dat un inel, speculează același dublet între propriu și figurat, denotație și conotație, în spaţiul larg al dragostei. Regizorul jonglează și aici cu contrastul dintre două tipuri diferite: bărbatul, jucat de Remus Vlăsceanu, în aparență apatic și taciturn după lungul șir de ani petrecuți împreună, dar în esență profund legat de parteneră, și iubita sa (Alina Mangra, expresivă și comică în agitația femeii revendicative) care se perpelește să-și ia dragostea înapoi, la propriu, spre amuzamentul crescînd al spectatorilor.

În Trist și vesel, doi foști iubiți se întîlnesc din întîmplare în cîrciuma unde are loc petrecerea ei de dinainte de căsătorie. Alex Calangiu construiește un mascul cu pasiunea încă trează pentru fosta prietenă, plus resentimentele de rigoare. Dar, tatuat pe mînă, prin voia fatalității, exact cu numele chelneriței de la fața locului, părăsitul își va întîlni menita (Ioana Predescu plină de energie și vioiciune) chiar în barul cu pricina. Fata care l-a abandonat e jucată sensibil de Réka Szász între bunăvoință și retractilitate, culpabilitate și ezitare, toate într-un dozaj emoționant.

Aceeași actriță va schimba registrul în femeia nemulțumită din Unde s-a dus, rănită de lipsa de atenție a soțului, cu un conglomerat de refulări pe care partenerul său (Florin Beciu), permanent în rezervă, se va grăbi să le preîntîmpine scuzîndu-se în fiecare moment.

Dar cea mai spectaculoasă scenă e Chestia din tablou, unde Mădălina Ciotea inventează o femeie vajnică și bărbătoasă, dură și în același timp puțin apucată, bașca un pic mai grea de cap, toate cu un comic dus la extrem. Și ei îi va scăpa sistematic diferența dintre sensul propriu și cel figurat. Din nou, umorul răsare din contrastul comic al tipurilor create de cei doi actori. Subjugat de dragoste, colegul ei „de motor”, nevoit să o manipuleze inteligent ca să și-o apropie, e jucat de Cătălin Vieru, credibil pînă la ultima fibră, într-un registru minimalist și extrem de natural. Lesne de văzut, toate scenele - care avansează, fără excepție, spre happyend -, stau sub semnul agreabilului, al poantelor de bun gust și al remarcabilei actorii. Dar dincolo de asemenea ingrediente, spectacolul cucerește prin poezia gingașă și candoarea primilor fiori ai dragostei. Concluzia se ghicește, așadar, cu ușurință: Aproape este o delicioasă comedie romantică, tocmai bună de pus la rana oboselii de peste săptămînă. Vizionare plăcută!