Apocalipsa voioasă - Audio

Voce: Adrian Cucu

Hoțul de oase de Adam Rapp, regia Radu Afrim, Teatru – 74, Tg. Mureș

FOTO CREDIT: RADU AFRIM

Pe scenă, un băiat retard, Ricky Babanu', vorbește majoritar în versuri, se crede voios un iepuraș, dar manifestă și ceva aplecare înspre viol. Mama lui, Tanti Mureșica, zăludă traversată de retorici apocaliptice, e obsedată și oripilată de șoareci. Unul dintre aceștia apare încarnat cu un cap ca la teatrul de păpuși. Un criminal scăpat de la pușcărie, hoț de oase pe deasupra, își stivuiește obiectele pasiunii (evident, oasele), cu directa complicitate a fetei în jurul căreia gravitează toți. Toate acestea le aflăm în Hoțul de oase de Adam Rapp (dramaturg american născut în 1968), regia Radu Afrim, Teatru – 74, Tg. Mureș, încet-încet, ca într-un veritabil roman polițist, prin intermediul fragmentelor disparate. Poveștile blurate ale personajelor se complică și mai mult prin viziunile onirice ale personajelor feminine, a căror minte agregă realitatea gongoric, după legi numai de ele știute. Oricum, chiar dacă rămîn neîntrupate, în gura celor două femei se perindă o abundență de scene care mai de care mai fanteziste, cu pești roșii care sar într-un lac de unt topit sau cu păsărele repetînd din Shakespeare. Pe scenă se mai învîrt și alți doi adoratori ai fetei, tîmplarul pămpălău, cu șapcă și balon, care o iubește înfocat pe fată și îi compune o poezie aferentă, și funcționarul de la Oficiul Persoanelor Dispărute, cu Theo Marton într-un dus cu pluta delicios, curat afrimian, surmenat și sastisit pe deasupra. În bulibășeala aceasta, ultima dorință a regizorului ar fi să facă lumină. Ceea ce ține el să închege e aerul de un suprarealism glumeț. Și asta îi iese, ca de obicei, infailibil.

În rest, regizorul împinge toate intențiile în gest. Orice gînd, atitudine, bașca sentiment se transformă în mișcare. Cînd funcționarul jucat de Theo Marton ajunge victorios deasupra fetei, se amărăște, încurcat, că nu poate să-și dea bocancii jos. Radu Afrim transformă orice situație într-o avalanșă de gesturi care curg unele din altele în universul familiar, cu relații (femeie – mascul, mam㠖 copil) perfect recognoscibile. Doar că regizorul livrează lumea de pe scenă într-un alt fel de limbaj, înzestrat cu o doză consistentă de absurd. Oricum, regula nr. 1 e să dizolve orice situație contorsionată în joc. Iar actorii se afundă încîntător și spumos în veritabilul lui cod ludic. Toate personajele sînt simpatice căci toate au primit din capul locului candoare cu nemiluita și fiecare actor construiește o apariție cu identitate puternică. Publicul se distrează cu rime, regionalisme, paradoxuri și contraste lingvistice, plus cîntecele interpretate pe podium. În textul și așa plin de paradoxuri comice, regizorul amestecă clișeele bune de tăvălit în deriziune („Puneți mîna pe Biblii și rugațivă-ți”), cu mișcări de karate sau sumo de care e invadat mentalul telespectatorilor (Cătălin Mândru, concentrat și spumos în același timp, în retardul-iepuraș-violator-karatist). Și, evident, lucrurile nu se opresc aici. Căci există și o situație generală. Se apropie inundația și toată lumea trebuie să-și evacueze casa și să se mute pe acoperiș, cu mic, cu mare, cu bulendre și bibelouri. Feliuța de apocalipsă servită de dramaturgul american se colorează local prin parodierea bunurilor culturale naționale, respectiv prin celebrul vers al lui Ienăchiță Văcărescu, „că vine altul și mi-o rădic㔠sau prin personajul Tanti Mureșica, mama văduvă a băiatului retard. Cristina Toma, plină de energie și de umor în dușmanca înfocată a șoarecilor, ține discursuri apocaliptice despre „clarinetul lui Satan, un ciomag din care ies incantații confuze”. Actrița e mortală mai ales la momentul Breaking News, un fel de Știri de la ora 5, în care protagoniștii au fost înlocuiți de animale.

Nu e prima oară cînd la Afrim totul se transformă în fapt divers bun de tocat într-o sfîntă bîrfă comică, inclusiv inundația care a băgat „șapte județe sub apă”. De fapt, textul oferă o încrucișare de discursuri mistico-pornografice numai bune de luat în balon de regizor, plus o pală de delicatețe. Personajele nu vin de nicăieri și se duc doar către potop. În această lume comic tulburată, compusă dintr-un mix de biografie, puțin dintr-un roman polițist și ceva dintr-un halou languros de cabaret, regizorul adaugă, pour la bonne bouche, songurile Adei Milea, plus porțiuni mari de rime comice și de diminutive jucăușe. Personajul lui Nicu Mihoc îi aduce iubitei drept cadou un urs care a prins în dinți un „cărășel”. Cînd, refuzat, pleacă, își va lua bibeloul înapoi. Așadar, regizorul nu scapă nici prilejul ușoarelor distorsionări lingvistice comice, „s-a umflat rîul ca un pitong de la încălzirea globală”, nici al bălăcăririi clișeelor de zi cu zi, cu reducerile de inundație din magazine, nici al obișnuitelor automatisme reasamblate amuzant, ca atunci cînd fata nu își lasă musafirul să calce pe florile... de pe covor.

Oricum, situațiile rămîn aberante de la cap la coadă, iar suspansul nu duce nicăieri, căci misterioasa dispariție a surorii gemene a personajului principal nu se elucidează cu nici un chip. Mai ales că din cînd în cînd dispăruta, cîntăreață de cabaret și prostituată, a cărei soră zăbovea pe acoperiș la venirea clienților, dă buzna pentru cîte un mic cîntec, în persoana aceleiași actrițe, spre nostima confuzie a spectatorilor. Asta în timp ce hoțul de oase (Cristian Bojan), bine mascat, traversează scena ca o umbră în întuneric.  Fata în jurul căreia se învîrt toți e interpretată de Claudia Ardelean, o actriță de factură specială, care injectează o notă de gravitate în personajul său plin de mister, schimbînd ca nimic registrele de voce și de atitudine. Fata e cînd speriată, cînd violentă, cînd languroasă, cînd pierdută, cînd dansează și cîntă melodii lascive, cînd rîde sau încremenește. Uneori, făpturii confuze îi mai scapă vocea, în transă, pe note groase și înspăimîntătoare. De la personalitatea dublă! Altfel, geamăna surorii dispărute lasă în urma sa, peste tot prin cameră, o boare erotică ce produce reacții în fiecare. În plus, în garnitura lui Radu Afrim se găsesc oricînd obiecte care alunecă din realitate, un fel de manechin-ciumăfaie (consultant costume Maria Gliga), sub care se adăpostește personajul principal la început și la sfîrșit, o cabinuță în care se ascund deopotrivă oase, oameni și o radiografie bine luminată.

În acest talmeș-balmeș voit, fiecare personaj alunecă pe lîngă celălalt, rămînînd în lumea lui, căci nimeni nu se înțelege cu nimeni. Unul îi dă înainte cu ușa, altul cu religia. Fiecare e concentrat pe sine, are hachițele lui și se dezvoltă pe cont propriu. Cum situațiile de viață rămîn doar pretexte, în Hoțul de oase, Afrim face un adevărat poem comic al gratuității gesturilor. O luxurianță de acte aparent haotice asigură fundamentul jocului în stare pură. Iar actorii se lasă bucuros în respectiva stare. „Balamalagiul” jucat de Nicu Mihoc, care i-a confecționat personajului principal o ușă din resturile rămase de la voluntari, dă o gaură cu bormașina în cabina unde se ascunsese fata. Pentru vizionare, of course! Nu de alta, dar gaura cheii se dovedise insuficientă. Apoi va astupa gaura cu gumă de mestecat. Cînd fata leșină, tîmplarul amorez o stropește cu sifonul. Ardoarea lui e speculată comic pînă la ceruri de Nicu Mihoc, un actor care umple în valuri întregul univers de prezența lui spumoasă. Avalanșa lui de gesturi comice va culmina cu momentul în care, crezînd că iubita i-a murit din sperietură, bărbatul își șterge cu batista amprentele de peste tot, merge în patru labe fără să-și pună mîinile pe podea. Apoi, considerînd că nici asta nu e de ajuns, ajunge să se rostogolească pentru a nu lăsa urme. Cu asemenea scene, Hoțul de oase cucerește prin savoarea jocului, prin potopul de acțiuni și gesturi afrimiene de un comic infailibil, care creează simfonic senzația de efervescență a viului imposibil de controlat.