Andrei Şerban la Teatrul Maghiar: o continuare în verde - Hedda Gabler

Noica avea o vorbă: „Lista lucrurilor sigur ştiute: să nu bei apă rece după ce ai alergat”. Eu, ca un copil al postmodernismului ce sunt, îmi permit, de data asta, să nu caut aici sensuri prea adânci şi să adaug, pe orizontală, aşa cum îmi şade bine, încă un punct pe lista bătrânului Dinu: când pune Andrei Şerban un spectacol în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj e musai să mergi, să vezi, să cugeţi. Nici că se poate altfel. A demonstrat-o în două rânduri, cu Unchiul Vania, în 2008, şi cu Strigăte şi şoapte, în 2010. Carevasăzică, în spiritul bienal deja bine împământenit, 2012 trebuia să însemne readucerea Teatrului (scuzată-mi fie majuscula, dar mi-e cu neputinţă s-o evit) pe scena de la Maghiar. S-a şi întâmplat: în Hedda Gabler, spectacol lucrat într-un timp foarte scurt (cinci săptămâni, pare-mi-se), Şerban scoate din nou în faţă o echipă de actori care trebuie că sunt umblaţi binişor pe la răscruci, având în vedere că reuşesc invariabil să te convingă că teatrul există, că teatrul merită, că teatrul poate şi, ca să plonjez cu totul în patetismul cel mai sincer, că noi suntem teatrul.  

Andrei Şerban e incapabil să nu te atingă. Dacă nu îţi dă extaze, atunci sigur te enervează la culme. Dacă nu te deprimă organic, atunci sigur te fascinează. Dacă nu-ţi ascunzi capul în mâini de ruşine, atunci sigur îl ridici, iluminat, şi începi să iei decizii personale care tot aşteaptă la coadă, prăfuite, de eoni. Cert e că, pe orice text ar lucra, reuşeşte să scobească în răni doar pentru a le obloji mai apoi (sau invers, desigur), într-un spirit al paradoxului perfect uman, melanj infrarealist al tuturor senzaţiilor enumerate mai sus, aflate mereu într-o zbatere interioară violentă, absurdă şi, mai presus de toate, cathartică. Hedda Gabler, o spune chiar regizorul, e imposibil de jucat acum aşa cum se juca atunci, la premiera germană din 1891, în acel fin de siècle zguduit serios de cinism, plictiseală burgheză şi decadenţă. Le avem pe toate, desigur, şi acum, la un veac şi mai bine după, dar ele nu mai vibrează pe aceleaşi note, nu mai au cu noi răbdarea scândurii şi a lojei, a monoclului şi a redingotei. Teatrul de azi trebuie să fie printre noi, acolo, în jocurile de studio ale lui Andrei Şerban, în actorii care se transformă sălbatic la un metru de tine şi-ţi dau, în piruetele lor, vânt cu capa şi fiori cu spada (fie ele şi înlocuite, în mare parte, de costume moderne şi pistoale smulse din filmele poliţiste).

Regizorul închipuie o cheie de lectură neobişnuită, trecând de la spiritul dramatic pe care l-au avut adaptările scenice ale piesei în mod curent, în sfera comediei tragice sau, poate, mai bine spus, în câmpul comediei şi în cel al tragediei. De ce o graniţă trasată clar? Pentru că Andrei Şerban îşi construieşte personajele, începând cu Hedda (Imola Kézdi într-un rol absolut halucinant) şi terminând cu Tesman (Zsolt Bogdán), Løvborg (Ervin Szűcs - noul membru al echipei lui Şerban de la Teatrul Maghiar, el nefăcând parte dintre actorii proiectelor anterioare), Thea Elvsted (Enikő Györgyjakab în prima distribuţie, cea pe care am văzut-o eu la lucru, Anikó Pethő în a doua) sau judecătorul Brack (András Hatházi) tocmai pe dualitatea lor psihotică, pe momentele de tragic succedându-se agresiv celor de comic pur, cu schimbări bruşte de atitudine, cu întregul evantai de personalităţi ale fiecăruia etalate geometric în ciclicitatea lor. Personajele sunt fragmentate, cu trăsături augmentate absurd - vezi oglinda distorsionantă de pe peretele din spatele scenei, repercusiune vizuală a interpretării actoriceşti -, ca puerilitatea lui Tesman din prima parte a spectacolului sau hienismul lui Brack din final, când întrevede, în sfârşit, o cale de a ajunge mai aproape de Hedda, fie şi sub semnul şantajului. Comicul, susţinut de ritmurile muzicii americane din anii ’50-’60 (Guy Mitchell, Nat 'King' Cole, Danny and the Juniors, Screamin’ Jay Hawkins, Marilyn Monroe sau, în scena finală, Frank Sinatra), într-o coloană sonoră manipulată chiar de actori, printr-un pick-up instalat într-un colţ al spaţiului de joc, se desface mereu, abrupt, în tragicul recurent al scenelor care gravitează în jurul Heddei, însoţite, în a doua jumătate a spectacolului, de tema muzicală proprie, gravă, a personajului.

E, în toată punerea în scenă, un refuz al mixării, al creuzetului care să topească simultan în el extremele umane, iar nuanţele date Heddei Gabler, personaj privit, de cele mai multe ori, ca unul monolitic în monstruozitatea lui, vin să vorbească cel mai bine despre asta. Etalând feţele personajului său aproape matematic, alternativ, de o parte şi de alta a unor graniţe fixe - materializate, de altfel, prin apăsările butonului on-off al pick-up-ului - Imola Kézdi reuşeşte un rol de o forţă incredibilă în fiecare moment al său, trecând perfect, într-o clipă, de la feminitatea cea mai pură la deznădejdea completă şi ireparabilă, de la ludicul cel mai sincer la suferinţa organică, apăsătoare, infernală. Un rol cu puţine degradeuri, curgând sacadat înspre scenele finale, când actriţa nu-ţi mai lasă niciun moment fără goose bumps, vorba englezului, şi nicio răsuflare zdravănă, vorba românului. Excelent e şi Zsolt Bogdán în rolul unui Tesman infantilizat, jucându-l impecabil, cu subtilităţi gândite până în cel mai mic detaliu (o atenţie absolut fascinantă la micul gest, la două degete care se ridică sugestiv sau la o privire care nu se întinde pe mai mult de o fracţiune de secundă), pe copilul ce delirează de fericire la recuperarea vechilor papuci de casă şi nu conştientizează niciodată vecinătatea suferinţei şi a morţii, asemeni unui strivitor de râme sau colecţionar de gândaci (fie ei şi înlocuiţi de cărţi, în cazul particular al lui Tesman) care nu poate ridica niciodată privirea mai sus de bucata de pământ din care îşi scoate, minuţios, noi specimene pentru insectarul personal. Enikő Györgyjakab e mai mult decât convingătoare în rolul Theei celei pline de spaime şi naivităţi puerile, în timp ce Ervin Szűcs e şi el remarcabil în rolul unui Eilert Løvborg viril şi pătimaş, sfâşiat şi violent. András Hatházi creează şi el un Brack cât se poate de valid, cu inflexiuni bine ancorate în contemporan şi servind exemplar celor două feţe/dimensiuni ale spectacolului pus la cale de Şerban. Oroarea maşinăriei sociale, a cuştii dincolo de care nu ai şanse să găseşti altceva decât un alt instrument de constrângere e cea mai vizibilă tocmai prin el, legătorul şi dezlegătorul sforilor, cel care ajunge invariabil exact în punctul în care îşi doreşte să ajungă. De o mare forţă de sugestie e chiar scena finală, în care, fără să dau detalii cu risc major de spoiler, întregul mecanism odios al societăţii e dezvăluit, căci Hedda, cu toate patimile şi nebuniile ei perfect umane, nu fusese decât un produs dispensabil, un centru de gravitaţie perfect şi rapid înlocuibil pentru ceilalţi. La unul dintre capetele tocătorului carnea e întotdeauna amorfă, impersonală, păstos-putredă, făcându-le, prin dezintegrarea ei, locul bucăţilor proaspete care o împing din spate.

Regizorul închipuie, ca de obicei, o relaţie strânsă cu spaţialitatea, începând cu momentele în care jocul iese în afara scenei, în acea galerie de plexiglas şi covoru-i de frunze din viţă de vie, prin care intră, de altfel, şi spectatorii în sală, şi terminând cu privirile recurente, voyeuristic-groteşti ale Bertei, servitoarea casei Tesman, sau replicile altora, toate venite de dincolo de glasvandurile care acoperă o mare parte din pereţii decorului închipuit de Carmencita Brojboiu. Totul, aici, este construit pe contrastul verde-roşu, cu sublinieri cromatice ale interiorităţii personajelor în momentele cheie (vezi scena nebuniei Heddei, în momentul arderii manuscrisului lui Løvborg, în care tot spaţiul de joc devine roşu ca sângele - punct al premoniţiei morţii). Hedda Gabler îşi capătă şi el, aşa cum era, poate, de aşteptat, după formula folosită în Strigăte şi şoapte, culoarea: e, de această dată, într-o măsură covârşitoare, verdele-frunză, într-un perpetuu contrast cu toamna de afară şi cu mobilierul roşu (cel din urmă trecând, la un moment dat, în alb), într-un deliciu vizual care a devenit deja o marcă a spectacolelor de la Maghiar. Verdele geloziei şi al urii, al dorinţelor umane instinctuale, al zânelor şi al diavolului, verdele care va rămâne, pentru mult timp, în mintea spectatorilor, strâns legat de imaginea Heddei Gabler: palidă, mortuară, trecând de la gingăşia cea mai sinceră până la expresia monstruoasă a vicleşugului satanic şi înapoi, mereu şi mereu.   

Producţie care ne demonstrează, încă o dată, pentru ce mai mergem la teatru, având în spate un regizor care ştie orchestra milimetric totul, dispunând de o forţă imagistică extraordinară şi, mai ales, de o echipă de actori care, probabil, ar putea umple pieţele publice şi dacă ar recita din cartea de telefoane, Hedda Gabler poate fi, chiar dacă nu vreau să fac niciun fel de predicţie referitoare la vreun premiu, un reper în teatrul românesc al acestor ani, demn de pus în capătul superbei trilogii şerbaniene a profunzimilor umane pusă la cale de regizor împreună cu cei de la Teatrul Maghiar. Mai departe scrie-n caietul program, în semne şi simboluri, în sângele Heddei curgând pe uşi de sticlă, pe haine de general şi, dincolo de toate, pe fiecare dintre cei care asistă la spectacol... în afară, poate, de pick-up-ul mereu egal cu sine care fredonează un Fly me to the moon mai dureros, mai absurd şi, totuşi, mai adevărat ca niciodată.

Hedda Gabler, de Henrik Ibsen, Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca

Regie: Andrei Şerban

Distribuţie: Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Enikő Györgyjakab, Anikó Pethő, András Hatházi, Ervin Szűcs, Csilla Varga, Réka Csutak.

Decor şi costume:Carmencita Brojboiu

Asistent de regie:Daniela Dima

Dramaturgie:Eszter Biró

Lumini:Sándor Maier, Alpár Nagy

Sound design:Tamás Deák

Regie tehnică:Imola Kerezsy

Foto: www.huntheater.ro