Anca Damian: „Arta ar trebui să regleze derapajele umane„

Voce: Ramona Dumitrean

De curând a avut premiera românească un film devenit celebru încă din faza de proiect: „Crulic- drumul spre dincolo„. Docu-drama de animație realizată de regizoarea Anca Damian spune tragica poveste a românului Daniel Claudiu Crulic care a murit pe 18 ianuarie 2008, la vârsta de 33 de ani, într-o închisoare poloneză după 90 de zile de greva foamei fără a primi asistență consulară sau medicală decât atunci când nu a mai putut fi salvat. Despre acest film tulburător am vorbit și noi cu regizoarea Anca Damian.

Cum v-a venit ideea să transformaţi povestea lui Claudiu Crulic în film?

Povestea lui Claudiu Crulic m-a fascinat de la început. Felul în care a murit: s-a putut privi părăsind acestă lume, văzându-şi corpul cum moare, în timp ce sufletul lui încă nu plecase. S-a întâmplat ca atunci când călătoream pe la festivaluri cu filmul meu „Întâlniri încrucişate", filmul „Hunger" să fie şi el  într-un mare circuit festivalier. Era în el tot povestea morţii prin greva foamei într-un penitenciar din Irlanda de astă dată. Am vrut atunci să renunţ la proiect. Filmul „Hunger" era magistral, un alt film pe aceeaşi temă părea că nu-şi  mai avea rostul. Şi totuşi nu m-am putut opri să pornesc documentarea care şi ea părea imposibilă: ostilităţi şi reticenţe, şi în Polonia şi în România, apoi accesul greu la informaţii într-o ţară străină în care limba mi-este complet necunoscută, la care se adăuga un sentiment că duc cu mine o greutate... E o poveste grea. Şi totuşi, tot timpul am avut sentimentul că trebuie să fac acest film. Aveam o datorie. Nu ştiu faţă de cine. Dar m-aş fi simţit vinovată dacă aş fi renunţat. Şi eu aş fi fost vinovată, dacă doar pentru confortul meu aş fi renunţat la acest proiect.

De ce ați ale să faceți un film de animație și nu unul documentar, dvs fiind un specialist al domentarelor?

Filmul a ajuns la aceasta „haină" a animaţiei după ce iniţial am pornit de la ideea docu-dramei în care să apară un ziarist, un personaj care să interacţioneze cu persoane reale, martore ale acestei poveşti. Claudiu Crulic devenea un pretext de-a analiza deviaţiile la care s-a ajuns într-o societate aşa-zis civilizată, din secolul XXI, cu oameni care au putut fi martorii pasivi ai unei morţi lente şi care au putut să nu facă nimic ca să ajute un om care murea în faţa lor. Au fost mulţi astfel de martori şi din diverse medii. Dar prin ce a trecut Claudiu Crulic rămânea complet necunoscut, aşa ca un vid în jurul căruia gravitau ceilalţi cu frică să nu cadă în hăul lui.

Atunci mi-a venit ideea animaţiei: puteam să recreez acel vid. Animaţia îţi oferă libertate şi m-am bucurat enorm de ea. Justificarea utilizării animaţiei a apărut de la sine: cum ar putea altfel povesti cineva din lumea de dincolo?

E interesantă și povestirea întâmplărilor de către duhul lui Crulic, povestire spusă cu o bună doză de umor.

Cred în complexitate: râsu'-plânsu' e mult mai puternic decât plânsul singur. În plus, dacă am păstra în film numai drama, asta ar face povestea insuportabilă. Claudiu Crulic era din Dorohoi: moldovenii au aceasta auto-ironie adorabilă care vine din înţelepciune. Cum ar fi putut Claudiu să spună povestea dacă nu cu această detaşare, această distanţă, în care face haz de necaz? Nu cred în furie, nu aş vrea ca cineva după vizionarea filmului meu să meargă să spargă geamurile consulatelor româneşti. Aş vrea ca cei din spatele geamurilor să se simtă vinovaţi, să se recunoască cel puţin în sinea lor vinovaţi. O vină purificatoare.

Cred şi că filmul este un spectacol: vreau ca oamenii să se bucure de el, să plângă şi să râdă şi apoi... să fie mai buni. Sau măcar să-şi dorească asta.

Cum aţi ajuns la Vlad Ivanov pentru a fi vocea lui Crulic?

Vlad este din Botoşani, oraş vecin cu Dorohoiul. Şi este un actor de excepţie. I-am trimis textul pe când el era la filmări în Spania şi, când l-am auzit prima oară citind, am ştiut că el este Claudiu Crulic. Şi Vlad mi-a spus la fel: chiar s-a simţit Claudiu Crulic, aşa mi-a spus.

Cum vă explicaţi că acest om a trebuit să moară pentru a deveni un „caz"?

Probabil că principalul motiv a fost acela că totul s-a întâmplat în timpul detenţiei. Dumneavoastră vedeţi ca şi mine în gestul său un tip eroism, rar întâlnit în societatea nostră, dar am întâlnit oameni care, auzind de caz, spuneau cu seninătate: „E vina lui! De ce nu a mâncat?" - ceea ce se traduce de fapt cu „a fost un prost! Şi-o merită!" sau „În definitiv avea cazier!" - adică „bine i-au facut! Era un hoţ!" deoarece Claudiu Crulic mai fusese în arest preventiv de două ori în Polonia, ca suspect. Cât de uşor se distorsonează lucrurile importante! Indiferent de cazier, era un om! Vinovaţii la stânga, nevinovaţii la dreapta, ce simplu ar fi! Era un om care vroia să se facă auzit şi nu avea altă armă cu care să lupte decât corpul lui. Era un om care avea nevoie de ajutor! Ca dumneavoastră şi ca mine l-au privit medicii din spitalul unde a murit (şi unde fusese transportat cu doar 16 ore înainte de moarte), tot aşa l-a văzut Malgorzata Nocun, ziarista care a descoperit cazut. În rest laşitatea, frica, indiferenţa au ţinut cazul departe de noi. Apoi au fost şi instituţiile care au vrut să se protejeze şi au incercat să muşamalizeze cazul, să-l treacă în anonimat.

Sunteţi convinsă de nevinovăţia lui Claudiu Crulic?

În cazul pentru care a fost arestat la 10 septembrie 2007, sunt convinsă de nevinovăţia lui. S-au auzit însă și voci care să-l atace pe Crulic. Eu nu vreau să spun decât că toţi plătim în cele din urmă pentru faptele şi pentru gândurile noastre. Dar, de obicei, îi găsim cu mult mai multă uşurinţă vinovaţi pe ceilalţi. Eu cred că arta ar trebui să regleze derapajele umane, să ne readucă normalitatea pierdută și să ne reînvie compasiunea.