Amintiri, Zoe Camarasescu - Lansare de carte

Miercuri, 14 decembrie 2011, de la ora 18.30, la Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru 38) va avea loc lansarea cartii Amintiri de Zoe Camarasescu (Editura Ponte, 2011). Lucrarea va fi prezentata de Dan C. Mihailescu, Tania Radu si Radu Ioan Tudorache, editor.

Le sunt sincer recunoscător editorilor pentru ideea de a-mi solicita câteva pagini ca prefață la Amintirile acestei minunate feminități care – după cum veți vedea – a fost Zoe Cămărășescu. Mai precis, pentru enorma plăcere compensatorie pe care, cale de câteva seri de toamnă generoas㠖 într-un București cu aer de șatră, ori de islaz comunal, oraș delabrat, copleșit de „euforia dezastrului“, cum ar zice Andrei Pleșu – mi-a oferit-o lectura acestei vieți desfoliate cu farmec de basm. O poveste cu zâne, castele, regine, regi, doamne și domni­șoare de onoare, cu baluri, trăsuri, serbări, audiențe și mese la palat, cu grădini regale, cadouri princiare de Crăciun și de Paști, totul – de la naștere și botez, la logodne și ritualuri de înmormântare – desfășurat într-o rânduială desăvârșită. Una în chip flagrant străină devălmășiei noastre de azi.

Față de actuala domnie a vulgarității, prostiei, fărădelegii și mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureștilor lui Carol I și Ferdinand, ai lui Claymoor, Frédéric Damé și Ulysse de Marsillac, I.C. Brătianu și Marghiloman, P.P. Carp și Eugeniu Carada, Titu Maiorescu și Mitiță Sturdza, orașul Expoziției de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleșului, Cotrocenilor și „trenurilor de plăcere“ către Sinaia „anilor nebuni“, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârșește cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic și cultural) de-a dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simț, al eleganței, rafinamentului hedonist, cultului slujirii și ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înțelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puțin până la 1907...), elan constructiv și măsură în toate.

Pentru o dată, în istoria noastră hărțuită și hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez și monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante, dacă le privim retrospectiv. În lumea presei și artelor, sau în organizarea armatei, a transporturilor, poștei și serviciului meteorologic, în sfera financiară, academică, parlamentară, a sistemului legislativ, guvernamental și electoral, în organizarea armatei, Bisericii și serviciului sanitar, în învățământul liceal-universitar, ca și în filatelie, viticultură, muzeografie, istoriografie, agricultură, aviație ș.a.m.d., pretutindeni aliajul Ideii germane cu Ideea franceză (y compris la nivel masonic) a funcționat stupefiant. Și exemplar. Dincolo, firește, de multele, inerentele derapaje în orice clivaj de civilizații, în speță Occident–Orient... où tout est pris à la légère...

Editorii vor fi avut, desigur, în vedere elanul cu care am primit, în urmă cu aproape zece ani, prima ediție a Amintirilor Zoei Cămărășescu.[1]

Numai că, acum, contextul receptării este mult schimbat (în rău), iar elanul îmbibat de ludică îngăduință, de atunci, a devenit entuziasm cu accente de disperare.

Să mă explic.

De la eroismul livresc și patima culiselor, la foamea de firesc și setea de frumusețe

Când am citit întâia oară evocările Zoei Cămărășescu (ca și pe ale lui Gh. Jurgea Negrilești sau ale Marucăi Cantacuzino), eram marcat de cu totul alte nevoi și satisfacții memorialistice. Nu universul domestic și stilistica individuală mă interesau. Nu eram captivat de naturalețea copilăriei și farmecul genuin al scenelor familiale. Nu introspecția adolescentină a autorului sau portretistica în sine (fie ea una strălucitoare, cum se întâmplă în cartea de față) mă preocupa. Pofticios de revelații politice și forfotind extatic prin subteranele „istoriei mici“, eram atras cu precădere de trecutul etalat de Mircea Eliade, Jeni și Arșavir Acterian, Petre Pandrea, Alice Voinescu, Mihai Rădulescu, Nistor Chioreanu, eram fascinat de Argetoianu, regina Maria și Anița Nandriș, de Martha Bibescu, Adriana Georgescu și Elisabeta Rizea, șocat literalmente de Ion D. Sârbu și Ion Gavrilă Ogoranu. Eram intrigat de suma dezvăluirilor din amintirile unor Ion Negoițescu, Titus Popovici, Mircea Zaciu, Victor Felea, citeam înfrigurat Marghiloman, I.G. Duca, Raoul Bossy, Alexandru Vaida-Voevod, Grigore Gafencu, René de Weck, Agendele lovinesciene și „revizuirile“ lui C. Rădulescu Motru, înghițeam cu nemiluita zeci de volume de memorii din pușcăriile comuniste, de la Sighet, Aiud, Gherla, Salcia, Periprava, Mislea, Târgșor, Jilava, Pitești, învățam despre Toma Arnăuțoiu și toată mișcarea de rezistență din România stalinismului dejist, comparam de zor diversele versiuni despre echipele de reeducare ale lui Țurcanu, despre carlism, antonescianism, rebeliunea legionară, cazurile Foriș, Stelescu, Pătrășcanu, Ghiță Cristescu, despre nicadori, decemviri, Ivor Porter ș.a.m.d.

Pe tot acest fundal viforos, cu puseuri „războinice“, de unde răgaz mental și disponibilitate sufletească pentru gingășia, calmul imperial, puritatea simțirii și noblețea ființei – calitățile primordiale în scriitura Zoei Cămărășescu?!?

 A trebuit să treacă un deceniu – de acumulări și limpeziri, de incer­titudine, lehamite și exasperare de România –  ca să pot fi într-adevăr fermecat de această ființă eterică, desprinsă parcă din Turgheniev, Cehov și Ionel Teodoreanu, familiară lumii ipostaziate în scrierile unor Georges Ohnet, Paul Bourget, Gyp, Lucien Romier, Paul Morand.

„Toată copilăria mea a fost dominată de o prezență: mama, și de o absență: papa.“ (Dacă vreți să citiți inversul acestei relații în lumea modernă, atunci vă recomand o lectură-n paralel cu Memoriile unei fete cuminți, de Simone de Beauvoir. E năucitor.) Un tată aventurier, francez de șușă, înrudit cu Goleștii cei tăcuți, îndelung conspiratori și aprig iubitori de țară, bărbat frumos, înalt, „cu o figură lungă și osoasă, cu fruntea mare, ochii albaștri deschis“, care „sclipeau de deșteptăciune sub desimea sprâncenelor negre“, epicureu inconștient, donquijotesc financiar, lăsând nonșalant în România patru fiice-n bătaia sorții, toate vulnerabile, cu zestre precară și viitor incert. Grand-maman Golescu, fata marelui vornic Iordache Golescu, fratele lui Dinicu, și grand-papa Bengescu, „ministrul cultelor sub Barbu Știrbey“, sunt bunicii paterni ai înduioșătoarei noastre „petite Zozo“. „În 1887, mama (Zoe Bengescu, n.n.) a fost numită doamnă de onoare și a rămas lângă regină (Elisabeta, Carmen Sylva, n.n.) până la moartea ei, în 1913.“

„În fiecare zi, pe la patru, venea Fräulein în iatacul mamei să-i ajute la îmbrăcat, căci rochiile ei aveau: căptușeală cu balene, sute de copci cu năsturași, volane pe dedesubt și pe deasupra, în care te încurcai când le treceai peste cap, și se închideau toate la spate. După ce se strângea corsetul, mai venea și corsajul de încingea trupul într-o armătură de balene, iar de betelia fustei trebuia să tragi cu putere ca să se ajungă copcile, căci moda cerea să arăți un mijloc subțire ca un gât, indiferent dacă deasupra și dedesubtul taliei se exagerau rotunjimile.“ „Iatacul“ mamei e locul suprem în care fetița cu tatăl invariabil plecat prin Europa după ponturi mateicaragialești (nici la nunta fetelor n-avea să fie prezent!) se simte în siguranță: „Cum îmi păreau atunci nopțile! Nu-și mai băteau joc de mine umbrele de pe pereți și dintre perdele. Nu-mi mai era frică de zgomotele stranii. Prezența mamei îmi învăluia somnul cu simțământul că nimic nu mă mai poate ajunge. Eram liniștită, înconjurată de lucrurile ei. Ce minunat era culcușul în patul acela mare!“

Dacă aș fi obligat să rezum într-un singur cuvânt întreaga ființă a Zoei Cămărășescu din copilăria și adolescența etalate aici, nu aș ezita nici o clipă: prospețime. Freschezza. Fraicheur. Grație, naturalețe, sinceritate dezarmantă, frenezie atașantă.

„Se treierase rapița. În curte, înaintea magaziei, se așternuseră poloage, deasupra cărora un strat de boabe mărunte și negre ca alicele trebuiau date la lopată. Câteva fete din sat vânturau boabele cu picioarele goale, ridicând fusta până peste genunchi. Când ne-a dat Nicolae ideea să facem și noi la fel, am lăsat-o pe Fräulein să protesteze, ne-am descălțat repede și, alături de fetele din sat, ne-am avântat în rapița ce ne gâdila tălpile, făcând mare haz.“ Este doar un exemplu dintre alte zeci asemenea.      Cu timpul, de bună seamă c㠄toate romanele lui Gyp, cu eroinele lor care nu purtau corset, nepăsătoare cu bărbații de care erau adorate și care după mii de întâmplări se măritau cu un erou tot atât de interesant ca și ele, mă pasionau“. „Călare pe cai țărănești, urcam binișor pe cărarea care șerpuia prin pădure“, la un pas de-a se îmbăia în apa rece a vreunui izvor de munte, precum Pia Pillat, cu care Zoe (în ciuda feciorelniciei sufletești păstrate toată viața) se înrudește temperamental. „În jurul orei patru, sunetul tălăngilor se apropia de grajduri, în curtea caselor de lemn în care locuia familia văcarului Gheorghe Crivăț, voinică și rumenă ca pe o carte poștală de propagandă pentru lapte...“

Natură viril-fecundă, senzații depline, de ruralitate intens aspirată. Pământ reavăn, excitația echitației, fascinația mării, descoperirea lui Dostoievski la douăzeci de ani, visând la un tânăr și impetuos John (însoțit, desigur, de butler-ul perfect stilat), gata să-i „dea sărutarea admisă în seara de Crăciun“.

Inclusiv întâlnirea decisiv-sentimentală cu Jean Cămărășescu este legată de farmecul naturii, după cum ne-o arată ultimele rânduri ale Amintirilor: „Trecând prin Bărăgan, J.C. ne-a arătat o casă veche, ascunsă între pomi, un câmp de scaieți și o pădure de sulfină [...] Era Dâlga. [...] A fost prima mea scrisoare de dragoste! Între această rugăciune și cea care-mi va fi citită la căpătâi, încape o viață lungă, de care la rândul vostru vă veți aminti, poate, cu aceeași înduioșare cu care mi-am amintit și eu de toată copilăria și tinerețea mea.“  

Semn de frumusețe nărăvașă, de grație impetuoasă, educată întru așteptare frisonantă și dăruire plenară, simțul dominant al  Zoei este olfactivul. Jubilațiile acestuia ne însoțesc la tot pasul.

 Mama „se spăla pe mâini cu săpun Guerlain, Géranium sau Fleurs des Alpes, care ne îmbăta cu mirosul lui delicat.“

 „Mirosea odaia a săpun bun, a rufe curate și a flori“.

 Prințesa (viitoare regină) Maria „strălucitoare de frumusețe, cu părul ei auriu, îmi trecea nelipsit mâna prin păr și, în foșnete dulci de fuste înfoiate, lăsând în urma ei un parfum proaspăt de flori, dispărea în apartamentul ei, urmată de Foxy, câinele cu blana roșie“.

Și tot Maria avea să umple cu flori parcul de la Cotroceni: „Buchete solitare de bujori, de maci portocalii sau roșii, stufișuri înflorite de japonica roșii, de cylise galbene, ziduri joase de mahonia cu mirosul de miere. Câmpii de iriși, de crini, de tulipe, răzoare de merișor cu floricica albastră, de lăcrămioare parfumate... Peste tot, urmată de câini, o întâlneai pe neașteptate țâșnind în galop, la o cotitură de drum, sau pe jos, cu umbletul ei mândru, animând locul unde să găsea cu un fel de vibrație luminoasă, ce se desprindea din toată ființa ei. ș...ț Mirosul de trandafir amestecat cu lămâiță și bujor și acum mă duce înapoi la Cotrocenii copilăriei mele, iar irisul albastru mă cufundă în odaia înecată de parfum a prințesei Maria.“

Adorație curată, irepresibilă și, de bună seamă, motivată (proustian) în absolut. Citesc aici întreagă, îmbăiată-n arome și miresme, ființa Zoei Cămărășescu.

Asociați, vă rog, acestor contexte „mirosul de pământ ud, când se auzea cum picură apa de pe frunze“ din casa Goleștilor, anxietatea generată de mirosul de igrasie dindărătul paturilor casei de pe strada Clemenței, colț cu Dionisie Lupu, mireasma de trandafir deschis din camera doamnei Boambă de la hotel Ungarth sau  mirosul violent de alge, la Constanța, „un aer de altă calitate și, în același timp, o senzație de viață“.

Detalii de viață, scene domestice

Spre deosebire de văzul captator și tactilul posesiv, mirosul și auzul sunt simțurile evanescentului, ale diafanului și reveriei. Definitiv livrată fascinației olfactive, Zoe Cămărășescu are o senzualitate fascinată deopotrivă de miniatural și de respirația largă, de peisajul intens și detaliul strălucitor.

Așa se face că intensitatea cu care absoarbe miresmele este egalată de sagacitatea notării amănuntelor de atmosferă.

 Asculți mental șuieratul samovarului și simți cum îți freamătă nările la aroma sarmalelor de post, cu supa de linte sau de asmățui.

Vezi cu ochii minții traseul „de la bulevardul Elisabeta și până la picioarele dealului (Cotroceni) unde începea parcul“, totul fiind „câmp deschis, pe care pășteau oile“.

O vezi aievea pe doamna Zoe Bengescu „dimineața, îmbrăcată cu capotul de peluche, cu dantelă în jurul gâtului, gata pentru cafeaua cu lapte pe care o luam cu toții în sufragerie“.

 Parcă-l simți și tu, acum, cititor fermecat, pe Nicolae Racottă aplecându-se „ca un uriaș să ne sărute“ pe deasupra baldachinului și parcă-i vezi defilându-ți cehovian înaintea ochilor, la moșia din Ștorobăneasa, pe bătrânul Racottă (tata Vasilache), umblând în cârji, pe Titi Golescu, sora lui Nicolae și soția lui Dinicu, pe oacheșii, cu ochi catifelați, Marioara și Radu, pe generalul Dancov cu Frusinica, sora vitregă a lui Nicolae. Parc-o vezi coborând dintr-un cupeu cu patru cai pe țața Marița Racottă de la Giurgiu : „Grecoaica blondă, sulemenită, cu inele multe pe degetele ei albe și grase, cu toată respectabilitatea de care se bucura acum la bătrânețe ca văduva lui Hariton Racottă, totuși lăsa să se întrevadă originea ei de fată de vânzător de potcapuri...“

Ochi agil și limbă iute are Zoia noastră!

La Țigănești, parcă-i vezi pe „copiii despuiați“ din șatră cum taie curelele de la coșul trăsurii, ori scot o piuliță de la roată, numai să oprești o secundă în mijlocul lor. Dar măciucașii meniți convingerii electorale, când se vota la școala Clemenței, familia autoarei fiind ferm împărțită între liberali, conservatori și takiști, flancați de opțiunile lui Jacques Negruzzi și Titu (Tuti) Maiorescu!

Dar defilarea bragagiilor, a oltenilor cu coșărci, a vânzătorilor de cărbuni și geamuri!

Dar alcătuirea listelor filantropice de sărbători, când regina – și, pe urmele ei, toată suflarea aristocrat㠖 împărțea daruri și repartiza vestimentația odată purtată, cu borcanele de dulcețuri și șerbeturi trecute de la o familie la alta. Plus lingurița de argint care se trimitea anume de Paști preotului pentru împărtășania fetelor, dar și budinca de macaroane și curcanul pe varză, ori sfântul obicei al unor octogenari din high life (v. „nenea Jean Poenaru“) de-a se împușca atunci când devin o povară pentru toată lumea...

Să vă mai spun de bătăile cu flori de la Șosea, la primul și al doilea Rond? De ceea ce însemna pentru boierimea și burghezia românească de la 1900 „Noaptea Învierii“? De pagina antologică dedicată Moșilor, în perfectă descendență caragialiană? De sobrul, dar neliniștitorul, sever-tul­buratul capitol 1907? Sau despre copleșitoarea scenă cu gestul viitorului Carol al II-lea, după moartea mamei Zoe Bengescu? „În anul acela, când mama lipsea pentru prima oară, am primit un plic, cu o ramură de busuioc sfințit, din partea prințului Carol, și o scrisoare în care amintea obiceiul mamei de a ne aduce acasă acest fir de busuioc sfințit. Gesturi ce rămân întipărite în inimile noastre, chiar dacă acela care le-a avut s-a schimbat mai târziu într-atât încât nu-l mai puteai crede același om.“

Verdict de-o înțelepciune exemplară. Una total străină, din nefericire, firii noastre.

O încântare: fervoarea portretistică

Dar unde excelează Zoe Cămărășescu, dincolo de prospețimea senzorială și savoarea detaliilor de mentalitate, este în ceea ce s-ar putea numi peisajul moral. Știe să vadă oamenii (imposibil de spus dacă asta-i o știință, o artă, sau pur și simplu un dar de la Dumnezeu!), știe să-i cântărească, nu jignește niciodată, nu cultivă aluzivul, nu agreează picanteria, nu îngroașă liniile, nu înmoaie niciodată penița în aqua forte. Respectă (sobru sau ghiduș) pitorescul temperamental, lasă faptele să vorbească și să definească de la sine subiectul.

Nu voi cita ierarhic. Prefer să merg pe firul apei.

Nu mai departe de pagina 35. Ce prezență-i Anica! Mereu în papuci, „legată la cap cu o basma neagră“, cu cercei grei de aur în „urechile cărnoase“, „avea la subsol o odaie unde ticăia un ceas rotund de masă de-i auzeai bătăile până afară. Îmi pare și acum că mi se umplu nările cu mirosul acela, ca în zilele în care mă țineam după ea să mă uit cum râșnește cafea, așezată pe marginea patului, sprijinind râșnița la brâu, în crețurile fustei, și trăgând câte un praf de tutun pe nas“. Iată creionat în câteva tușe un personaj din Kirițescu, G. Călinescu, Petru Dumitriu...

Iar alături, gestul, rămas „legendar în familie“, al lui Radu Rosetti, cel căzut la amor pentru Lola Montez, care-și onora trabucul „nu direct de la lumânări, ci aprinzând câte o hârtie de o mie de lei, pe care apoi o apropia cu nepăsare de țigară“. De unde se vede că nu doar scăpătații aristocrați moscoviți și petersburghezi, fugiți din Rusia „alb㓠de ororile bolșevismului, slujeau atari practici de vrăjitorie crepusculară.

Păpușa, adică însăși regina copilăriei feminine, este rezumată perfect: „Blondă, îmbrăcată într-o rochie de mătase albastră, închizând peste ochii ei, tot albaștri, pleoape mărginite cu gene, ca la un copil adevărat. Păpușa! Însoțită de un cufăraș pe care ședea scris numele ei, Elly, și care se deschidea pe un tezaur de rufe, rochițe, haine și bonete, pantofi, ciorapi și, mai frumos ca toate, o pereche de galoși!“ Ce se poate adăuga neparazitar la acest crochiu atoategrăitor?!?

Prințesa (viitoarea regină) Maria „încăleca bărbătește cai nervoși, cu care nu se temea să urce pe poteci pietroase de munte. De multe ori forma o caravană cu copiii ei, Elisabeta și Mignon în redingote albastre, tivite cu galon de argint, pantaloni și cizme, iar pe cap o tichie roșie lucrată cu șiret negru, de sub care le zbura părul de aur, și Nicolae, în tricou vărgat, cu o pălărie mare lăsată pe ceafă“.

Madame Charlier, pentru lecțiile de franceză: „O persoană maiestuoasă, mioapă, cu nasul în carte“, care „trecea o unghie îndoită ca o gheară pe sub textele regulilor de gramatică“.

Madame Jacobson: „Grasă, mică, râdea cu atâta poftă de-i sălta toată carnea pe trup și avea un neastâmpărat dor de a afla noutățile ce umblau prin lumea Bucureștiului. Cu pălăriuța legată cu bride sub bărbie, cu o pelerinuță neagră pe umeri, vara și iarna, o întâlneai pe străzile orașului umblând după micile scandaluri pe care la rândul ei le povestea mai departe.“

Dar halucinanta, nebuna, dickensiana Miss Clark, care se dezbrăca de tot în baie, fără să ceară vreodată voie gazdelor, ca să-și „scuture un purice în apă“! „Când mânca, își amesteca toate felurile în farfurie, scuipa semințele în aceeași farfurie și scârbea pe toți comesenii cu combinațiile ei.“ Suferea de gută, avea „degetele umflate, noduroase și țepene“, ațipea la lecțiile de engleză, căra într-un sac o-ntreagă garderobă, vara umbla numai în alb, „iarna se înfofolea într-o jachetă de blană garnisită cu șiruri de codițe pe care le pierdea din an în an“ și intra invariabil în casă cu șoșonii. „Cutreiera Bucureștiul de la un capăt la altul. Copiii se țineau după ea, bătându-și joc de codițele de pe haină și le trăgeau jos. De altfel, cred că nu era om în tot orașul să n-o cunoască.“ În schimb, la orele ei deprindeai „frumusețea și măreția multor învățăminte, căci era deșteaptă și știa să te facă să împărtășești entuziasmul și fantezia ei“.

Madame Mavrogheni, prima doamnă de onoare a reginei: „Zbârcită, urâtă, cu glasul tremurat de capră, avea în ochii ei albaștri deschis tot atâta răutate câtă deșteptăciune, însă în toată persoana ei, o indiscutabilă prestanță. Geloasă de tot ce ar fi putut să încalce domeniul el, bănuitoare, madame Mavrogheni dădea crezare oricui venea să clevetească împotriva celorlalte persoane de la Curte. Întotdeauna și-a închipuit că mama încerca – având toată simpatia reginei – să-i ia locul de Grande Maîtresse. [...] Pe regină o critica și, de câte ori izbucnea câte un conflict la palat, era de partea adversarilor reginei, adversari susținuți de multe ori chiar de regele Carol, care nu putea înțelege partea fantască a tovarășei sale, adeseori victima credulității și bunătății ei.“

Atât de fidelul, credinciosul sergent de poliție Vasile – ins atașant cât cuprinde – arondat de regină pe lângă doamna de onoare Zoe Bengescu, omul care „spunea povești ca nimeni pe lume“, cel care-i anunța micu­ței Zoe că a-nceput să ningă afară, care-o ducea în brațe la Piscul Câinelui și Stâna Regal㠄și nu-mi era urât deloc să-mi trec brațul în jurul gâtului lui transpirat, ba chiar să-l sărut când mi se părea că mă scapă de vreo primejdie“. Bătrân, ajuns ușier la Camera Deputaților, Vasile o vede pe Zoe – doamnă de-acum – venind la braț cu Argetoianu: „Las’că vă duc eu la tribună, coniță Zoe! – și se uita la Argetoianu ca la un nepoftit...“ Ai zice că-i o scenă cu Firs din Livada de vișini.

 Știam noi, oare, că Jacques (Iacob) Negruzzi „era tare zgârcit“? El cu tante Chelle formează aici un cuplu aproape caragialian. Precum jupân Titircă la Iunion, onorabilul junimist se-ntreabă la ce bun să cumperi program de sală la teatru, de vreme ce „știi ce se joacă“! Iată-l insistând pe lângă doamna de onoare a reginei să pună o vorbă bun㠄la Carada, pentru postul de cenzor la Banca Națională“, iar târziu de tot, nonagenar, joacă pruncii pe genunchi, ca odinioară, cu formula „Hac, hac, cu moș Jacques...“

Mult mai suculent este, însă, prezentat, Maiorescu. Nu Titu, ci Tuti. Mereu la patru ace, pedagogic, doctoral, academic, nu lasă sejur de Paști fără un drum la Viena sau Berlin, călătorind pretutindeni ca într-un muzeu: „Pentru fiecare loc nou avea de povestit o completare istorică, artistică, o biografie sau o anecdotă. Îi plăceau plimbările, iubea natura, dar mai presus de toate îl pasiona gândul. Asculta cu interes tot și, mai ales, te lăsa să răspunzi la întrebări, fără a răspunde el însuși la ele, așa cum obișnuiesc majoritatea oamenilor. Aveai impresia că, în timpul în care vorbeai, te înălța la nivelul său, fără nici un efort, sprijinit de întrebările lui, de concluziile sale logice asupra unei reflecții făcute de tine.“

Scenă antologică în capitolul XVI, Maiorescu, Faust, când, recitând Goethe, glasul lui Maiorescu se îneacă de lacrimi. În plus, o mostră de pedagogie desăvârșită, care ne face să uităm prin câtă nedreptate, prin câte neînțelegeri reciproce, prin câte malversațiuni și răzbunări mai mult sau mai puțin motivate au trecut, deopotrivă, mentorul „pantocratic“ și ucenicii săi (irepresibil nerecunoscători), de-a lungul vremii. „Știind că-mi scriu jurnalul, a cerut să-l citească. Cam intimidată, i-am dat caietele mai vechi și am fost extrem de mirată văzând seriozitatea cu care citea. Trăgea linii cu creionul, nota, mă punea să-i deslușesc obscuritățile stilului în limba mea franceză, uneori incorectă, și la urmă a tras o concluzie măgulitoare și neașteptată: Vezi, copilule, tu trebuie să lucrezi. În tine este ceva ce nu trebuie să se piardă. Învață să scrii românește. Uite, îți dau... Revoluția Franceză a lui Carlyle... Începe să traduci și o să lucrăm împreună.“ Peste o jumătate de veac, Noica avea să procedeze, sistematic, identic...

Sophie Văleanu slujind de chaperon nevinovatelor întâlniri amoroase adolescentine.

Emoționanta poveste conjugală dintre Grigore Antipa și Alina lui („o femeie frumoasă, elegantă, mult mai înaltă ca el, care se lăsa răsfă­țată ca un copil“), cea care se sinucide la moartea lui „Grigoraș“ al ei.

Elegantul, diplomatul, scorțosul Duiliu Zamfirescu ajuns – tocmai el, însoțind-o pe regină! – să aibă indigestie pe vapor, „aplecându-se peste balustrada canonierei în spasmele nemiloase ale răului de mare“. Și tot el, ceva mai departe, insul „îngrozitor de intimidant“, dar și „fermecător proprietar de vie, îndrăgostit de țarina sa“, apare „simplu, prietenos cu noi, cei tineri, cu gulerul de la cămașă deschis, cu o poftă de mâncare sănătoasă“, doar că o poftă urmată de „niște sforăieli prea puțin elegante pentru un distins diplomat ce cucerise atâtea inimi în cariera sa“. Pesemne  Caragiale știa ce știa când îl gratula cu apelativul „măi, Duilă!...“

Dimitrie Dinicu, „cu fața lucioasă și briliantul strălucind la deget“, alături de George Enescu, „cu gulerul puțin mototolit și haina tăiată fără eleganță“.

Jocurile sadice ale Valentinei Bibescu, „născută Caraman-Chimay“, mama lui Georges și, deci, soacra („răutăcioasă, probabil geloasă“) Marthei. „Un exemplar tipic al mândriei aristocrației străine, disprețuitoare pentru tot ce era paysan du Danube, o învăluia în acest dispreț plin de ironie și pe frumoasa noră, care nu se putea comporta, așa cum și-ar fi dorit, ca singura stăpână a castelului de la Posada, căci Georges devenea un copil timid în fața mamei sale, deși era un soț așa de timid în fața soției sale.“ Lasă că, admiratoare a viitoarei regine Maria, Zoe Cămărășescu nu poate avea chiar o privire senină asupra Marthei, „caracter interesant, dar și interesat“, dezarmant, însă, prin șarmul personal. De altfel, e semnificativ pentru echilibrul fără fisură al autoarei noastre faptul că, oricâte rezerve ar păstra față de Martha Bibescu („scăderi supărătoare de caracter“, „ajutorul aceleiași înalte ocrotiri care lucra peste capul Comandaturii din Capitală“, unde „inspirase multe pasiuni“ ș.a.m.d.), Zoe Cămărășescu știe să pună perfect accentele: „Frumoasă cum era, cu basmaua legată sub bărbie după modelul sistrițelor rusoaice, cu pelerina albastră drapată pe umeri, peste care se desena crucea roșie pe fond alb, sprijinită pe un baston, veșnic însoțită de una din călugărițele noastre, Martha era o cunoscută figură în Bucu­reștiul ocupat. La spital învățase să anestezieze cu cloroform. Se îngrijea de moralul răniților și, paralel, ducea o viață politică personală, vizitând oamenii care puteau să-i servească într-un fel sau altul, amețind pe toți bărbații cu farmecul ei neîntrecut...“ Dozaj elegant, simț de observație de feminitate sagace, subtil și, ce mai: de mare clasă.

Cristache Ciolac, lăutarul high-life-ului, martorul nenumăratelor drame sentimentale ale protipendadei, maestrul serilor (și separeurilor) de inimă albastră! În 1911, când viitorul Carol al II-lea împlinea optsprezece ani, a fost întrebat de bătrânul rege ce i-ar face plăcere la petrecere. „Carol a cerut o masă cu câțiva prieteni, pentru care să fie adus Ciolac, apoi să le fie îngăduit să danseze. Regele i-a împlinit dorința și iată că la obișnuita masă de la Peleș au fost invitați un grup de prieteni și a cântat Ciolac. La Peleș, masă cu lăutari!“

Opriți-mă, altminteri citez toată cartea...

Un ultim îndemn din vremuri apuse

Nu găsești aici nici un fir de resentiment, de invidie, neînțelegere, gelozie sau incriminare. Nici jelanii, nici autocompătimire sau poftă de răzbunare. Cu gândul la atâtea jurnale, memorii sau evocări pline, compensator, de nombrilism ranchiunos, megalomanie și puseuri vindicative, ajungi uneori să ai senzația, citind aceste Amintiri, că visezi, ori că iei parte la o feerie.

Cum era să lipsească, drept corolar, tocmai mândria de stirpe?

Vorbind despre neamul Goleștilor și „țara în al cărei viitor au crezut toți, fără șovăire“, Zoe Cămărășescu notează testamentar: „Și voi, copii, vă trageți din aceeași rădăcină înfiptă adânc în pământul românesc. Să nu uitați că, ori de câte ori veți întoarce fața spre trecutul țării și veți întâlni printre bătrâni oameni din neamul vostru, nu va fi nici unul de care să vă fie rușine. Au trecut în viața asta, cu însușirile lor, cu slăbiciunile lor, dar toți au fost oameni cu inima curat românească. S-au dus. Au rămas câteva fotografii lipsite de orice interes pentru voi. Unchi, mătuși, neamuri și prieteni din viața noastră de copii cu îndatoriri către familie, pe care epoca voastră nu le mai cunoaște, și e păcat, căci aveau farmecul lor.“

Mai este oare educat auzul nostru sufletesc pentru cuvinte ca acestea?

Dan C. Mihăilescu