Alt spațiu de joc - același mindset

Primele eseuri ale lui Richard Schechner despre teatrul ambiental1 au apărut în 1973. După cum se știe deja, Schechner pleda pentru o rearanjare a spațiului de joc și a raporturilor dintre performeri și spectatori în așa fel încât separarea din teatrele burgheze să dispară, iar energiile să fie redirecționate conform unui set de reguli complet diferite, care produceau modificări și în conținutul spectacolului. E interesant să regăsești aceste idei într-un spectacol românesc produs în 2010.

Au mai existat de-a lungul timpului și la noi câteva încercări de reinventare a teatrului de joc - cele mai cunoscute datează din anii 90 și aparțineau unor regizori umblați prin lume, Andrei Șerban și Alexander Hausvater - dar din varii motive această abordare nu a căpătat niciodată proporții în teatrul românesc, nu a deschis un drum consistent, pe care să circule idei provocatoare, generând producții despre care să se vorbească constant. Caracterul de excepție al spectacolului ce scoate spectatorul din starea pasivă cu care a fost obișnuit de decenii a rămas neschimbat până în zilele noastre, adică până la Faust-ul lui Purcărete, care își scoate publicul ”din adormire” și îl deplasează în spatele scenei, pentru Noaptea Valpurgiei.

Š Scott Eastman - D Juan

S-a spus adesea că publicului românesc nu-i place să fie implicat (nu vreau să dezvolt această idee, fiindcă am ajunge să ne întrebăm dacă asta nu spune ceva despre noi ca nație ”neimplicată”), ci că preferă să asiste pasiv - iar felul în care spectatorii au stat nemișcați în ploaie, ca să vadă un alt spectacol al lui Purcărete la Sibiu, Metamorfoze (în deschiderea Festivalului din 2009) pare să confirme acest fapt. Dar adevărul este că, în absența unor provocări reale și convingătoare, publicul reacționează absolut firesc: nu e vina lui că artiștii nu par conștienți de importanța spațiului de joc pentru creațiile lor sau nu sunt destul de curajoși încât să reinventeze complet acest spațiu, nici destul de puternici ca să-l supună unor noi reguli, transformându-l în principalul aliat pentru o călătorie teatrală autentic aventuroasă.

***

O lungă introducere la cronica unui alt spectacol de la Sibiu (se pare că aici avem, totuși, cele mai multe experimente cu spațiul de joc, asta și pentru că Naționalul din localitate produce mult mai multe spectacole decât pot fi jucate în unica sală a teatrului). E vorba despre Don Juan vin din război de Ödön von Horváth, în regia Ancăi Bradu și scenografia Floricăi Mălureanu. Spectacolul e jucat într-una dintre halele folosite și în timpul Festivalului, dar spre deosebire de producțiile ajunse aici temporar, a fost gândit în și pentru acest spațiu, pe care l-a aranjat conform regulilor teatrului ambiental, fără a separa spectatorii de performeri. Publicul este așezat la mese rotunde, pe scaune rotative, iar acțiunea se petrece în varii puncte ale spațiului de joc.

În Don Juan vine din război, eroul principal se întoarce într-o lume plină de femei cărora le-au lipsit bărbații, o lume devastată sentimental și material, în care schimbarea pe care el și-o dorește - o schimbare a propriului eu, o căutare personală - devine imposibilă. Bărbatul este supus tentațiilor, presiunilor, chemărilor diverselor femei ce apar în viața lui - de la prostituata gata să-l protejeze matern, la artista lesbiană care face o pasiune pentru el, de la proprietara apartamentului unde a închiriat o cameră, la fetele acesteia, de la fosta iubită căreia îi scrie constant (fără să știe că între timp aceasta a murit) și până la bunica fetei, care citește scrisorile, bucuroasă că el suferă, așa cum suferise și nepoata ei când el a părăsit-o. Povestea destul de melodramatică a lui von Horváth e spusă frumos, coerent, în imagini uneori mai puternice (vizita bărbatului la mormântul femeii iubite, în plină iarnă sau jocul cu omul de zăpadă al unor fetițe crude, care sunt deja aproape femei fără să o știe), alteori mai banale. Echipa spectacolului e destul de bine pregătită să facă față înfruntării unui asemenea spațiu, aproape toți actorii reușesc să se facă auziți în spațiul enorm, iar unii chiar strălucesc ”de la distanță” - în primul rând Adrian Matioc în rolul titular, apoi Mariana Mihu (mama), Ema Vețean și Cristina Ragos (cuplul de artiste), Simina Contraș (prostituata) sau Veronica Arizancu (pe care am mai văzut-o într-o impresionantă demonstrație într-o montare-examen cu piesa ”Sexul femeii, ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia” de Matei Vișniec, aici într-un mic rol de servitoare, în care pur și simplu strălucește).

Š Scott Eastman - D Juan

Revenind la componenta spațiului de joc - cea mai pregnantă din spectacol - așezarea publicului la mese de cafenea se justifică prin aceea că lumea în care se întoarce Don Juan, este una care încearcă să uite războiul care a răvășit totul. Oamenii încearcă aproape cu disperare să profite de eliberare, să-și trăiască viața - fie petrecându-și timpul în cafenele, fie la operă (o punere în abis este scena în care Don Juan împreună cu una din cuceririle lui urmăresc o scenă din.... Don Giovanni al lui Mozart), fie trăind relații pătimașe și interzise (cele două artiste), fie implicându-se în politică (cum face fiica proprietăresei lui Don Juan, prototipul ”fetei urâte”). Dealtfel, unele dintre cele mai bune scene din spectacol au loc în micile spații de joc amplasate în mijlocul publicului, unde actorii se simt probabil energizați de apropierea publicului.

Din păcate însă, după primele scene, spectacolul devine previzibil, se instalează treptat un nou tip de convenție, în ciuda spațiului de joc atipic, iar spectacolul cade în conformism. Există un ”teatru ambiental convențional”, avertiza Schechner în cartea lui 2, un teatru ce reașează spațiul de joc, dar folosește aceleași metode și aceleași raporturi între performeri și spectatori, fără nici un element-surpriză, fără a cere din partea „combatanților”, fie ei actori sau spectatori, nici o schimbare de „mindset” (să-i spunem, pe românește, ”setare mentală”). Cu alte cuvinte, dacă te instalezi într-un spațiu de joc neconvențional având aceleași idei, același tip de abordare a materialului teatral și, nu în ultimul rând, dacă acest material teatral este unul complet convențional (și mă refer aici nu doar la textul lui von Horvath, ci și la scenografia Floricăi Mălureanu), te fixezi inevitabil și paradoxal într-o matrice complet tradițională. Creezi, deci, prin spațiul ales, o așteptare a noului, pe care ulterior nu numai că nu o confirmi, ci o contrazici implicit.

Să spunem că e și acesta unul dintre paradoxurile teatrului românesc contemporan și să lăsăm publicul să se bucure de o nouă întâlnire cu personajul arhetipal Don Juan.

Note:

1. Richard Schechner - Performance. Introducere și teorie, traducere Ioana Ieronim, Colecția FNT, editura Unitext, 2009

2. Idem.