Albert şi show-ul

Caligula, de Albert Camus

Regia: Mihai Măniuţiu.
Distribuţia: Áron Dimény, Imola Kézdi, Levente Molnár, Balázs Bodolai, Loránd Váta, Ferenc Sinkó, Sándor Keresztes, Ervin Szűcs, Attila Orbán, Szabolcs Balla, Melinda Kántor.
Dramaturgia: András Visky.
Coregrafia: Ferenc Sinkó.
Decorul: Adrian Damian.
Costumele: Vladimir Turturică.
Muzica: Şerban Ursachi.
Asistent de regie: András Visky.
Regia tehnică: Yvonne Nagy.

Într-unul din Caietele lui Camus se găseşte o schiţă a unui alt eventual epilog al piesei Caligula: „Nu, Caligula nu este mort. El este aici, el este acolo. El este fiecare dintre voi. Dacă v-ar fi dată puterea, dacă aţi avea suflet, dacă aţi iubi viaţa, aţi vedea dezlănţuit acest montru sau înger pe care îl purtaţi în voi înşivă. Timpul credinţei noastre că lucrurile pot fi frumoase şi pot înceta să fie absurde este pe moarte. Adio, mă întorc la istorie, acolo unde stau înlănţuiţi cei care se tem să iubească prea mult”. În varianta din piesă, desigur, textul apare diferit, deşi ideea se menţine. Faptul e foarte relevant în ceea ce priveşte maniera de lucru a dramaturgului Camus: el nu scrie piese de teatru, ci scrie, mai degrabă, lucrări filosofice care se folosesc de scenă. Sigur, la modul formal, putem vedea în ele, ca şi în cele a le lui Sartre, de pildă, despre piese de teatru la modul real. Aş îndrăzni să spun, însă, şi nu la modul peiorativ sau incriminatoriu, că ele sunt, mai degrabă, nişte eseuri filosofice care se cer declamate. Dificultatea pe care o intuiesc în lucrul oricărui regizor pe un astfel de text constă în aceea că, în fapt, el nu are niciodată de-a face cu personaje. Citind textul lui Camus, îţi dai seama că personajele sale nu sunt altceva decât voci cărora e foarte greu să le stabileşti o carnalitate. Chestiunea e cu două tăişuri: e greu, pe de o parte, să reuşeşti să intri cu totul în gândirea plastică a lui Camus, să reuşeşti să vezi personajul aşa cum şi l-ar fi dorit autorul. Pe de cealaltă parte, un Caligula îi lasă regizorului infinite posibilităţi de interpretare.

Am văzut, la Teatrul Maghiar din Cluj, premiera spectacolului lui Mihai Măniuţiu după textul lui Camus. Regizorul nu e la prima punere în scenă a piesei lui Albert Camus, a mai lucrat o dată pe acelaşi text la Teatrul Bulandra, în 1996. Caligula şi, în general, textele francezului au darul de a te urmări, fie că e vorba de piese de teatru, de romane sau de eseuri. Bine a făcut, într-un fel, piesa că l-a „urmărit” pe Mihai Măniuţiu (după cum cel din urmă zicea). Spectacolul este unul în care, deşi scârţâie, după mine, la nivelul strict principial al abordării, se poate vedea un regizor obişnuit cu textul, un regizor care îl mânuieşte cu cea mai mare uşurinţă. Ceea ce iese din colaborarea lui Măniuţiu cu echipa Teatrului Maghiar este un spectacol total, o combinaţie dintre un regizor-copil care se joacă mereu, prestaţia ireproşabilă a actorilor, muzica hipnotică, cu accente tradiţionale româneşti (de prin Maramureş?) a lui Şerban Ursachi şi decorul dezolant, dar dinamic, în acelaşi timp, semnat de Adrian Damian.

Dansuri mortuare, balansoare, tobogane, roţi, foc, luni ridicându-se. Ai zice că vorbeşti despre un vis. Dar ce sunt altceva teatrul, cinematografia sau literatura, decât modalităţi de a fugi în alte lumi, vise, fie ele urâte sau frumoase? Un soi de căutare a posibilităţii unui escapism de acest fel am găsit la piesa lui Mihai Măniuţiu. Căci Caligula lui se constituie într-o lume complexă, o lume care nu e întotdeauna pe deplin de acord cu legile fizice sau logice, o lume care dă impresia că poate exista în ea însăşi la infinit. O bulă temporală şi spaţială care se individualizează extrem de puternic, profitând din plin de voluptatea unui personaj extrem de ofertant prin însăşi libertatea pe care şi-o asumă (şi pe care ţi-o lasă şi ţie, ca regizor) şi profitând, în acelaşi timp, de un text extrem de viguros şi de sugestiv.

Mihai Măniuţiu îşi asumă şi el nebunia celui care, distrus de moartea amantei-soţii Drusilla, are revelaţia faptului că „Oamenii mor şi nu sunt fericiţi”. Campania lui nu e, însă, una de „depopulare” a mediului său şi nici una de orgii. Campania lui e una de populare a minţilor spectatorilor cu imagini extrem de puternice şi, desigur, de orgii vizuale. Taie, lipeşte, fuge, dă foc, învârte. La fel cum Dimény Áron e extrem de convingător şi de energic în rolul împăratului roman, Mihai Măniuţiu e convingător ca regizor. Că tot menţionam rolul reuşit al actorului principal, trebuie să spun din nou că echipa Teatrului Maghiar poate face, cred, spectacole extrem de bune şi în cazul absurd în care actorii ar lucra singuri la ele. Cu un Helicon în persoana lui Molnár Levente pe care te miri că îl mai ţin plămânii după cele două ore ale spectacolului, două ore în care joacă la ritm de Lola Rennt în momentele bune, cu un Cherea extrem de sugestiv în Váta Loránd, un alt actor extrem de bun al Teatrului Maghiar, echipa face, şi de această dată, o serie de interpretări foarte bune.

Spectacolul, şi repet, spectacolul, este unul extrem de antrenant şi de ofertant vizual. Problema pe care o văd eu, însă, în acest Caligula, nu este legată neapărat de reprezentarea lui scenică, ci e una de principiu. Camus mi-a fost întotdeauna oarecum mai intim mie, personal, şi mi-a părut oarecum intim şi în interiorul propriei lui literaturi. Nu mi se pare că a-i aduce textul în mijlocul unei lumi absolut nebune (altfel foarte reuşită), într-o interpretare de multe ori expresionistă, expansivă este o decizie foarte bună. Am fost, din acest punct de vedere, oarecum dezamăgit de abordarea textului camusian. Mărturisesc, nu văzusem nicio punere în scenă a lui Caligula până acum şi nici a vreunei alte piese a lui Camus. Aşteptam de mult, însă, întâlnirea cu un text al francezului pus în scenă. Sunt autori care devin atât de ai tăi prin ceea ce scriu, încât ţi-e ciudă că ei, în fapt, mai pot fi citiţi şi înţeleşi şi de alţii. Sunt autori care-ţi devin atât de personali, încât nu-i mai poţi vedea altfel decât ca pe nişte părţi din tine. Şi observ acum, poate, mai acut ca niciodată, ceea ce s-ar putea numi „tristeţea lucrurilor împlinite”. Nu e o tristeţe venită din spectacolul în sine, care, repet, este unul foarte bun. E o tristeţe venită dintr-un Camus care nu mai părea atât de al meu, care se pierdea pe undeva printre roţile care se învârteau şi fumul ieşit din cădelniţe. Poate că personajele lui nu se cer, până la urmă, carnalizate. Aştept spectacolul în care Caligula va fi o voce care şopteşte într-o cameră umplută de o beznă solidă.