Aheii manelişti

De câte ori o lume - cu valorile, tradițiile și credințele ei - e pe cale să moară, de atâtea ori tragedia se naște (sau re-naște, dacă e să credem teoria lui George Steiner cum că ea a murit în lumea modernă*). Agonia lumii vechi e compusă din lamentații, regrete, nostalgii, precum și din persistența sentimentului apocaliptic că nimic bun nu va urma, de aceea sfârșitul trebuie scăldat- purificat? - într-o baie de sânge. După tragicii greci, dacă scădem violența și o înlocuim cu o sfâșietoare melancolie înfășurată în nostalgie, și Cehov a tratat în felul său durerosul subiect în ”Livada de visini”, așa-zisa ”comedie tragică”.

De fiecare dată suntem tentați să luam partea lumii vechi - statornicia ei, obișnuința care ne leagă de ea cu un fir solid sunt argumente pentru asta. Nu e în firea omului să accepte necunoscutul ce va să vină, nici semnele derutante ale noului.

O pledoarie pentru "lumea veche" face și Mihai Măniuțiu în spectacolul său numit nu întâmplător "Aici, la porțile beznei", cu un vers din Hecuba lui Euripide, pe care se bazează scenariul făcut de regizor (din Hecuba si alte tragedii ale lui Euripide)

Înfruntarea finală dintre Hecuba și corul femeilor troiene pe de o parte, respectiv corul aheilor de cealaltă parte, are loc după înfrângerea prin viclenia cu calul troian a cetății ce părea de neînvins. Femeile sunt captive și se află în acel limbo chinuitor de dinainte de începutul (sau sfârșitul) unei noi etape în viața lor. Acum au loc sacrificii - Polixena e jertfita pentru eroul Ahile căzut în luptă - revelații sfâșietoare (Hecuba află că fiul ei a fost ucis chiar de acela ce fusese plătit să-l păzească), răzbunări (regina decide să-i plătească prin moarte ucigașului).

Sintagma "la porțile beznei" are mai multe semnificatii pentru personaje - pentru unele simbolizează necunoscutul viitorului ce le așteaptă, pentru altele moartea pe care o aleg ca salvare de la dezonoare sau chinuri.

Dar există și un alt înțeles, mai înalt, care privește mai degrabă societatea românească de azi, un înțeles pe care îl deslușim mai bine odată cu apariția corului aheilor, reprezentanții noii ordini. După ce la începutul spectacolului ei sunt deghizați în femei și maimuțăresc atât neamul femeiesc cât și valorile troienilor, celebrându-și victoria, aheii se dezlănțuie într-un neașteptat, șocant cântec al învingătorilor care combină versuri din tragedia greacă și ritmul ușor recognoscibil al manelelor ce poluează viața noastră de toate zilele. Aheii sunt îmbrăcați în haine lungi, de piele și poartă lanțuri groase și brățări, tronând pe motocicletele lor negre -  detalii ce completeaza imaginea de "maneliști" pe care le-a dat-o regizorul.

Amintind cumva de un alt spectacol al lui Măniuțiu, ”Electra”, unde cântecele maramureșene ale grupului Iza erau perfect integrabile story-ului tragic, noul spectacol demonstrează uimitor cum și unduirile melodiilor inspirate din cântece turcești și ritmurile lor  ce descompun armoniile, întinzându-le ca pe un elastic se potrivesc contextului. Amintiți-vă numai de "of, viața mea" - unul dintre hit-urile genului, de care nu poți scăpa spațiul public românesc (fiindcă manelele au invadat tot: stradă, magazine, tv, tren, telefoane mobile) - și veți înțelege mai bine cât de justă e ironia regizorului: chintesența condiției umane contemporane, la nivelul ei minim, se regăsește, de fapt, și în manea.

Stupoare și uimire - exact ce stârneau la vremea lor tragediile antice - stârnește și această alegere regizorală pentru publicul de teatru, care nu se identifică nici măcar parțial cu publicul iubitor de manele. Pentru aceia care au sperat, poate, în secret, că măcar la teatru vor scăpa de poluarea fonică a manelelor, probabil că integrarea lor într-o producție teatrală va fi o „lovitură” greu de acceptat. Dar, dincolo de sensibilitățile de suprafață, alegerea rezistă fiindcă e perfect motivată, argumentată, sincronizată în spectacolul lui Măniuțiu, iar sensul pe care ea îl capătă - agresiunea lumii contemporane, cuceritoare, asupra lumii vechi, păstrătoare a valorilor reale, stabile - este fundamentat și de alte imagini. Felul în care Hecuba le ține femeilor troiene o ”lecție despre răzbunare”, așezându-le în bănci de școală și desenându-le ce au de făcut cu creta albă pe tablă trimite la aceeași idee, mai ales că la intrarea în scenă a lui P.., care aduce cu el o plasmă TV, băncile vor fi răsturnate și distruse, iar răzbunarea sângeroasă a femeilor va fi îndeplinită conform planului. Ultima acțiune înainte de moartea aleasă de regina lor.

Doina Deleanu este o prezență tulburătoare în rolul Hecubei, joacă sfâșierea mamei ce-și pierde copiii cu o excelentă dozare interioară a reacțiilor, fără abuz de exteriorizare, interpretarea ei fiind tocmai de aceea mai mișcătoare. După o primă scenă în care o găsim într-un fel de transă, repetând la nesfârșit cuvintele ce se constituie într-un fel de introducere și motivație a spectacolului („Stând, ca un pictor, ceva mai departe, priviți-mă și cuprindeți cu văzul/ toate nenorocirile care mă copleșesc/ aici, la porțile beznei”) își regăsește acuitatea simțurilor când pregătește răzbunarea. Imediat după aceea, un fel de liniște coboară asupra ei, iar siguranța cu care îndeplinește ritualul final de spălare cu lapte a corpurilor copiilor morți și al propriului corp face sângele să-ți înghețe. Foarte buni sunt toți actorii ce personalizează prin gesturi mărunte corurile din care fac parte - corul captivelor troiene și corul aheilor - aflate în permanentă confruntare. Corifeul aheilor, Cosmin Maxim, merită o mențiune în plus pentru interpretarea manelelor cu mesaj tragic - o face folosindu-și mijloacele actoricești pentru a aduce în scenă ceva din aerul mahalalelor în care aceste cântece s-au născut. Din păcate, nu multe vorbe bune se pot spune despre actorii maturi ai teatrului, care primesc rolurile lui Odiseu (Petre Ciubotaru) sau Agamemnon (Liviu Manoliu) - în cazul lor se văd straturile de roluri jucate de-a lungul timpului atârnând greu și sunând fals.

Într-o altă linie de demonstrație, apare în scenă un personaj simbolic, femeia însărcinată, rămasă grea cu visurile negre de care personajele atinse de aripa distrugerii sunt chinuite. Această ”mamă a visurilor rele” ajunge să ”nască” la un moment dat în chinuri - și de îndată ce ea scapă de sarcină, pe plasma aflată în scenă încep să curgă imagini ale veșnicului război pe care oamenii îl poartă cu alți oameni. Faptul că în contemporaneitate am înlocuit coșmarul hrănit de subconștientul nostru cu acela transmis prin televiziune - televizorul fiind pentru omul de azi instrumentul de gonire sistematică a gândurilor proprii - nu schimbă lucrurile cu nimic. Oamenii își ucid semenii, poartă lupte fără sens, sunt născuți pentru a fi nefericiți - așa cum vechile tragedii o demonstrează. Performăm violența - într-un fel sau altul, o târâm după noi ca pe o tinichea veche, de care nu știm cum să scăpăm.

Așa cum ne-a obișnuit deja, Mihai Măniuțiu construiește cu inteligență un eseu scenic ce taie ca lama unui cuțit, stârnind emoții primordiale prin acuratețea demonstrației sale ce se bazează pe imagini și simboluri. Spectacolul său nu poartă un mesaj vesel și adâncește angoasa omului contemporan, ceea ce s-ar putea să-i nemulțumescă pe aceia care vor mai degrabă să fie distrași de la aceasta. Dar amprenta regizorului se bazează tocmai pe credința sa într-un ”teatru al neliniștii”, menit să-l facă pe spectator să gândească, să-și conștientizeze propria condiție, nu să se îndepărteze de ea. Iată de ce teatrul lui Măniuțiu este un teatru incomod, dar necesar.