Adam Michnik – Andrei Pleşu: dialogul care ar fi putut să aibă loc

La cea de-a doua conferinţă a Ateneului Român, Andrei Pleşu l-a avut ca invitat pe Adam Michnick. La prima conferinţă, Gabriel Liiceanu o avusese invitată pe Herta Müller.

A-l pune pe Adam Michnik – care face consecvent apel la moderaţie și respinge judecata vindicativă şi înfierările colective – în situaţia de a calma frustrări private livrate publicului angajază prestigiul interlocutorului la propria imagine. Fiindc㠄dă bine” (oricum ar ieși) la scena deschisă a Ateneului.

În prima intervenţie, Andrei Pleşu i-a cerut lui Adam Michnik să comenteze observaţia Hertei Müller, privind laşitatea intelectualilor români rezistenţi prin cultură.

Dincolo de impoliteţea de a aduce în discuţie o personalitate care nu e prezentă şi care nu-şi poate susţine punctul de vedere, s-a produs o deplasare a echilibrului de forţe. „Ne-a certat” – a spus Andrei Pleșu, minimalizînd observaţiile scriitoarei, cu un nejustificat joc al condescendenţei.

Pentru ce a fost invitat, de fapt, Michnik la Bucureşti? Pentru a servi de șampon intelectual? L-a instrumentalizat Pleșu pe Michnik pentru a spăla ceea ce Herta Müller îndrăznise să păteze: clopotul de sticlă, care n-are voie, nu-i asa, să fie compromis – al unor gînditori care comit tocmai ceea ce acuză?

Întîlnirea de la Ateneu a debutat cu o reglare de conturi de imagine in absentia, cu o restabilire a ordinii în reprezentare. Şi tocmai în acest punct de negociere a marcajelor reprezentării stă deturnarea vădită a dezbaterii. S-a produs un abuz de putere. Andrei Pleşu s-a folosit de imaginea radicalităţii înseși – Herta Müller – ca să încerce să aducă de partea lui o imagine a concilierii – Adam Michnik – în  scopul de a relegitima imaginea (care nu are nevoie de relegitimare) a acelui intelectual din perioada comunistă, onest, în fond, chiar fără să fi construit o disidenţă. În cele din urmă, s-a produs o confuzie, căci Michnik s-a dovedit a nu fi manevrabil.

Încercarea de a replasa pe harta popularităţii imaginea intelectualilor care au privilegiat cultura rezistenţei prin cultură ar fi putut repune în discuţie o întrebare – la îndemînă dar riscantă: de ce e necesar, la 20 de ani după lovitura de stat din 1989, să continuăm să întoarcem pe toate feţele fenomenul quasi inexistent al unei disidenţe organizate din România?

Michnik a venit la Bucureşti pentru a reface, oare, brandingul personal al celor care s-au simţit lezaţi cînd au fost acuzaţi de lipsă de solidaritate în protest? În încercarea lui Andrei Pleşu de a-i procura un prilej de justificare unui prieten – lui Gabriel Liiceanu, care fusese amfitrionul discuţiei cu Herta Müller – tocmai performînd solidaritatea necondiţionată, nociv este chiar tipul de comportament public care înlocuieşte o dezbatere cu un exerciţiu de imagine.

Tentativa lui Andrei Pleșu de a-l atrage pe Michnik într-o discuţie care să ia partea celor care, așa cum spunea Herta Müller „nu s-au enervat” destul, a avut, însă, efect de bumerang. Michnik şi-a amintit de cartea lui Gabriel Liiceanu – Apel către lichele – și a observat c㠄nu e menirea unui filosof să fie procuror”. Întrebat de către Gabriel Liiceanu dacă a greşit cînd şi-a asumat atitudinea din carte, Michnik a răspuns, fără ezitare, „da”.

Michnik a văzut un punct comun între atitudinea acuzatoare a Hertei Müller (așa cum o prezentase Pleșu) şi atitudinea lui Gabriei Liiceanu din Apel.... (invitaţia adresată la începutul anilor ’90 reprezentanţilor regimului comunist de a se retrage o vreme din viaţa publică) - și anume acela că amîndoi s-ar fi erijat în procurori. „Acuzaţiile nu se termină niciodată,” a spus Michnick.

Adam Michnik își susţine clar poziţia în Mărturisirile unui disident convertit: „A venit vremea să încheiem socotelile criminale. Procurorii să urmărească furturile, corupţia, mafia şi atacurile banditeşti, nu adversarii politici de acum jumătate de secol” (Polirom, Iaşi, 2009). Din această perspectivă, miza dezbaterii a fost total ratată, demonstrînd că, pentru gazdă, indiferent de context, reconstrucţia unei imagini de sine impecabile a primat. Meritau, oare, să fie sacrificate aproape treizeci de minute dintr-o discuţie de mai puţin de două ore, de dragul relegitimării?