A 20-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru 2010 - un pas în viitorul teatrului?

Frânturi de amintiri dintr-un maraton festivalier de înaltă ţinută

„Adună-te... Eu ştiu prea bine ce uşor poţi să deviezi atunci când priveşti viaţa printr-un singur geam. Te rog să nu faci asta. Avem de îndeplinit un scop. Trebuie să pătrundem în realitate. Să luăm parte la viaţa de zi cu zi…ca să zic aşa” (citatul reprezintă o reproducere aproximativă a unei replici din spectacol, redată de autor după vizionarea acestuia cu supratitrare în limba engleză - n.trad.) Aceste vorbe le adresează Elling (Marius Florea Vizante, un actor căruia i se citeşte arta actoriei şi în sprânceană şi în vârful degetelor) partenerului său de scenă (Sandu Pop, care trezeşte entuziasm cu credibila sa descoperire naivă a dragostei), în spectacolul montat după romanul „Fraţi de sânge” al norvegianului Ingvar Ambjǿrnsen, realizat la Teatrul de Comedie din Bucureşti. O montare liniştită şi plină de umor a lui Vlad Massaci despre reconectarea la viaţa reală a unor „turişti pe termen lung” în raioanele psihiatriei. Cei doi bărbaţi învaţă treptat să stăpânească provocările cotidiene şi să prindă încredere în „aventura numită viaţă”. „Elling” relatează povestea plină de umor a unui om care se extrage dintr-un loc pentru a se dezvăţa de teamă şi care, în felul acesta, întâlneşte poezia. Teatrul de Comedie dezbate în acest spectacol cotidianul oamenilor cu dizabilităţi sufleteşti.

Doresc să folosesc citatul introductiv şi ca leitmotiv pentru cea de-a 20-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (Bucureşti, 30.10.-11.07.2010), al treilea an în care responsabilitatea selecţiei îi aparţine Cristinei Modreanu. A te confrunta cu cotidianul, cu nenumăratele faţete actuale ale vieţii înseamnă a te implica politic în ceea ce se întâmplă dincolo de scenă, prin ceea ce exprimă teatrul contemporan. Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti oferă şansa percepţiei, în opt zile de toamnă târzie, a evenimentelor teatrale din întreaga Românie. Un enunţ care oferă spectatorului şi invitatului străin răspunsul la întrebarea „De ce?”, singura întrebare deschisă rămânând „Cum?” Două întrebări scurte şi inteligente, extrase din discursul maestrului Peter Brook, la care directoarea festivalului a răspuns  perfect.

Festivalul Naţional de Teatru 2010 a avut mult de oferit în misiunea sa de a pune în lumină perspectivele de viitor ale teatrului românesc, în special în ce priveşte raportul acestuia cu teatrul european. Întregul maraton are la bază înşiruiri de spectacole de înaltă calitate ale aproape tuturor teatrelor româneşti, dar şi producţii internaţionale cu background relevant pentru România. Au fost doar câteva excepţii, cum ar fi Matthias Langhoff, care în habitusul ignorant şi refractar nu părea să fie ceva mai conştient (chiar şi în faţa reprezentanţilor presei) că trăieşte ziua de ieri şi visele unei glorii apuse.

Unele producţii s-au evidenţiat în mod special, aşa că m-aş opri mai mult asupra lor.

Prima evidenţiere o aduce abordarea istoriei româneşti actuale - reflectată de Gianina Cărbunariu în spectacolul „20/20”, prin dezbaterea conflictului interetnic dintre români şi maghiari, respectiv, prelucrată de Mihaela Michailov şi David Schwartz în montajul „Capete înfierbântate” despre dictatura românească şi perioada imediat următoare. „Breaking the Waves”, după Lars von Trier, a fost una dintre producţiile cu tematică universală despre conflictul dintre habotnicia burgheză şi prostituţie. Radu Afrim a realizat cu „Herr Paul” de Tankred Dorst o „parabolă despre punctele nevralgice ale celor slabi şi despre forţa celor care îndură” - ca zimţii unei roţi din Est care se întrepătrund cu zimţii unei roţi din Vest, dovedind din nou relevanţa generală a coexistenţei culturale ce nu ţine cont de regiuni, între dramaturgi şi oameni de teatru şi a felului în care artele se inspiră reciproc. Nu mai durează mult până să fie chemat să-şi ocupe predestinata poziţie în Vest. Piesa lui Eugène Ionesco „Regele moare”, în regia lui Silviu Purcărete, a fost de neratat pentru mişcarea teatrală din România, coproducţia est-vesteuropeană (Slovenia, Macedonia, Luxemburg, Franţa) fiind ceva deosebit pentru Bucureşti.

Montarea lui Radu Afrim a textului „Miriam W.” de Savyon Liebrecht- „Părinţii şi copiii au o relaţie reciprocă problematică. Trauma smulgerii radicale din casa copilăriei face lucrurile şi mai dificile...”- reprezintă un alt punct culminant al festivalului. Dacă starul regiei româneşti a fost premiat în 2009 de KulturForum Europa cu Premiul „Europa” pentru angajamentul social de care a dat dovadă dezbătând problematicile minorităţilor, argentinianul stabilit în Spania Rodrigo Garcia a primit din partea Parlamentului şi a Comisiei Europene premiul pentru teatru realist. Teatrul Naţional din Timişoara, aceeaşi instituţie care a alimentat succesul lui Radu Afrim, s-a dedicat, de această dată, realizării unui Garcia-happening, care a provocat cu siguranţă traume câtorva spectatori.

„Interzis accesul animalelor” - a fost mesajul care urma să ţină societăţii oglinda sub nas. Părinţi, copii, animale de companie şi cruzime cotidiană. Întâmplări de zi cu zi, mâncare, băutură, sex. Relaţii interfamiliale. Trai şi supravieţuire, câştigători sau învinşi. Şi, desigur, cu recurenţă, ceea ce îi ţine pe oameni în viaţă. Sex, Sex, Sex... (Inamicul meu preferat dintre criticii români se va zburli cu siguranţă din nou în faţa acestor rânduri, dar ce să faci, aşa e viaţa. O fi având el merite de critic, dar pare să vegeteze în turnul de fildeş al ignoranţei). Războiul lumii cotidiene şi regele fotbal. O societate care trăieşte precum o castă de viermi. O societate care se hrăneşte cu viermi. Pe o pizza mare de doi metri, simbol al societăţii noastre actuale, se regăseşte tot ce a realizat ea, tot ceea ce o compune şi tot ceea ce o descompune. Garcia şi actorii TNT creionează o imagine foarte actuală a societăţii de azi, care îşi devorează copiii şi îi lasă pradă unui sistem şcolar putrezit, doar ca pe lumea aceasta nimic să nu se schimbe. (Oh, ce le place asta politicienilor, fiindcă nu face decât să îi promoveze şi să le întărească poziţia).

Iar publicul e implicat în acest joc, spectatorii au rolurile lor în acest „teatru al realităţii”. Părăsesc în număr mare sala, pentru că nu vor decât să fie consumatori, să se amuze, să omoare timpul, demonstrând în felul acesta - uneori cu voce tare - opacitate în faţa noului, respingere a ceea ce este necunoscut, străin. Ei demonstrează cât de bine sunt zidiţi în sistem, cât de bine s-au acomodat şi cât de ignoranţi sunt faţă de realitatea socială. E punctul pe care Garcia şi protagoniştii mizează ca să facă această diferenţă vizibilă. În concluzie: facem sex zilnic, producem o cantitate enormă de violenţă şi de rahat, aşa că ar fi bine să vorbim despre asta. Vorbim continuu de criza mondială, în vreme ce criza moralităţii e mult mai adâncă. Agresivitatea şi violenţa se află pe tabla de şah a realităţii sociale. „Interzis accesul animalelor” e o cronică a zilelor noastre despre responsabilitatea faţă de noi şi faţă de copiii noştri, despre conştiinţă. „Să luăm parte la viaţa de zi cu zi”, aşa cum zice Elling. O chestiune de mare actualitate, extrem de politică.

E un gen de teatru pe care te aştepţi să îl întâlneşti la creatorii liberi, independenţi. O asemenea experienţă din partea unei instituţii de stat te face să-ţi păstrezi speranţele, fiindcă experimentul îşi găsește locul şi pe scena teatrelor. Clasicii au fost mult prea des montaţi în trecutul tenebros. Dominique Fataccioli, directorul teatrului Bourg-Neuf din Avignon, m-a întrebat unde poate fi întâlnit teatrul de azi în Europa. I-am răspuns că n-aş putea şti. Ce ştiu cu siguranţă e unde poţi întâlni teatrul de azi în România. Nu în capitală, în Bucureşti, ci mai departe, în Timişoara. Ţine-o tot aşa, TNTm!