foto: MARIA STEFANESCU
S-a spus că opera lui Beckett e cel mai greu de interpretat. Paradoxal, pe cât de puțin a vorbit dramaturgul despre ea, pe atât de multe versiuni de lectură în profunzime au fost date de-a lungul timpului*. Poate că tocmai de aceea, cea mai bună interpretare a unei piese de Beckett, cel mai sigur drum către semnificațiile ei este o nouă montare.
Iar calitatea cea mai evidentă a scrierilor lui pentru teatru este tocmai aceea că au o admirabilă flexibilitate, ce permite textului să se supună stilului regizoral, exprimându-l, fără a pierde din conținutul de idei depozitat în el. Așa se face că poți vedea un Sfârșit de partidă calm și vag cinic, desfășurat într-o pace de sfârșit de lume, sub semnătura lui Tompa Gábor, sau unul cu atmosferă science fiction, ceva umor, dar și resemnare paralizantă, în cheia oferită de regizorul luxemburghez Charles Müller la Teatrul Național din Sibiu, dar și o interpretare nervoasă, ce exploatează resursele de revoltă ale personajelor, mai degrabă decât momentele lor de resemnare - și asta pentru că amprenta regizorală este de data aceasta a lui Alexandru Tocilescu, în montarea de la Teatrul Metropolis.
Este, fără îndoială, spectacolul cel mai consistent din repertoriul unui teatru foarte ambițios care s-a redeschis cu un alt nume, într-o clădire renovată și împlinește deja doi ani. După multe acumulări, acest spectacol este măsura împlinirii acestor ambiții și devine un bun răspuns pentru căutările repertoriale din ultima vreme. Sfârșit de partidă e o alegere bună pentru această scenă din mai multe motive: primul ar fi că spațiul de joc de aici pune probleme creatorilor. În așezarea lui clasică fără exploatarea mobilității de care dispune, mobilitate rară în teatrele din București el nu permite mari desfășurări de forțe, adesea arătându-se neprietenos cu spectacolele cu distribuție amplă (Azilul de noapte) sau cu decoruri masive (Hamlet). Se poate însă îmblânzi, fie printr-o aranjare diferită a fotoliilor și o schimbare radicală a raporturilor dintre actori și spectatori (Jocul de-a adevărul), fie printr-o montare statică, cum este Sfârșit de partidă.
Pentru o piesă lipsită de acțiune nevoia de actori buni devine și mai evidentă, iar când e vorba de Beckett cu atât mai mult. Alexandru Tocilescu a găsit distribuția perfectă Răzvan Vasilescu (Hamm), Mihai Constantin (Clov), Irina Petrescu (Nell) și Ion Besoiu (Nagg). Sunt nume dintre cele pe care ai vrea să le vezi mai des pe scenă, dar cum nu vrei să le vezi în orice ar fi, te mulțumești să le vezi rar, dar într-un context bun, așa cum este această montare. Nu știu dacă Tocilescu a citit ce au scris criticii despre piesa lui Beckett- probabil că s-ar fi plictisit de moarte dar sunt sigură că a ales cu grijă muzica, una dintre modalitățile acestui regizor de a căuta drumul spre un text fiind aceea de a asculta foarte multă muzică, tocmai pentru a construi, plecând de la aceasta, universul spectacolului, altul de fiecare dată. Pentru Sfârșit de partidă a ales cântece interpretate de Stan Laurel și Oliver Hardy, iar treptat, personajele principale, cuplul Hamm și Clov, par să devină și ei un fel de cuplu comic, în care irascibilitatea unuia provoacă nedumerirea și retragerea de moment a celuilalt, atacurile schimbându-și apoi sensul. Cei doi nu pot trăi unul fără altul, dar nici nu se pot suporta câte cupluri nu funcționează așa, câte prietenii și colaborări strânse nu iau aceeași formă de dragoste-ură? Poate că tocmai de aceea Stan și Bran (cum sunt cunoscuți de români) au avut atâta succes oriunde în lume, asigurând supapa prin care se poate controla această furie creată de apropierea extremă de o ființă diferită de tine, pe care nu o poți controla, dar care îți devine de nelipsit.
De nedespărțit sunt și Hamm și Clov, iar principiul love&hate funcționează și pentru ei, cu toate deraierile de rigoare. Izolarea în care i-a plasat dramaturgul funcționează pentru a sublinia și mai bine raporturile de constrângere între ei, iar bătrânii părinți ai lui Hamm, care expiază pe măsură ce non-acțiunea înaintează, sunt acolo pentru ca Hamm și Clov să aibă cu cine interacționa, așa cum sunt în filmele cu Stan și Bran personajele secundare tipul care ia prăjitura cu frișcă în față sau tipa de la bar care le sparge ouă în pantaloni. Răzvan Vasilescu e un cameleon perfect, drămuindu-și irascibilitatea cu geniu, transformând-o în armă și reușind să-l controleze în unele momente pe Clov, care în interpretarea lui Mihai Constantin pare să poarte pe umeri toată nenorocirea lumii. Lui Hamm îi face plăcere (ultima plăcere care i-a mai rămas) să distrugă în Clov, sistematic, și ultimele zvâcniri de umanitate. Sunt împreună și de acord numai atunci când se revoltă împotriva vieții care i-a transformat în ceea ce sunt. Aici cuplurile Laurel&Hardy și Hamm&Clov se despart: primii rămân o expresie a umanității calde, a dezinhibării și inocenței la limită cu inconștiența, ceilalți ating straturile dezumanizării și se bălăcesc în ele cu nesaț, păstrând ceva resurse comice până la sfârșit. Tocilescu imaginează un sfârșit al partidei cu potențial comic, ca o ultimă revoltă împotriva vieții care își râde de oameni: el vrea ca și oamenii să-și poată râde, măcar la final, de viață. Se potrivesc acestei citiri a textului decorurile și costumele create de Vanda Maria Sturdza o lume degradată la maximum, în care totul e rupt, cârpit, sfâșiat și ros de timp, dar în culori tari roșu, albastru electric - și materiale ce amintesc căldura unui cămin (o plapumă matlasată pentru Hamm, o vestă croșetată pentru Clov) și refuză cenușiul rece al finalului. Clov, singurul care se mișcă în acest spațiu claustrofobic, și care mai poate zări ceva pe fereastră, e gârbovit și își trage cu greu picioarele, ca atins de o îmbătrânire prematură. Un praf ca de ciment se risipește peste tot din grămada în care sunt înfipte tomberoanele în care viețuiesc cei doi bătrâni. Ciorovăiala lor simpatică, de cuplu îmbătrânit, se stinge încet, ca ultimul semn de umanitate caldă dintr-un univers post-apocaliptic care înghite totul.
*despre o parte din ele puteți afla citind recentul volum despre Beckett semnat de Octavian Saiu, care le incorporează pe cele mai importante
