Nimic de zis, Andrei Șerban reușește de fiecare dată să vină cu propuneri surprinzătoare. În noua Sală Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj îi puteți urmări dramatizarea (semnată împreună cu Daniela Dima) după producția lui Ingmar Bergman, Strigăte și șoapte. În film, una dintre cele trei surori ale unei respectabile familii engleze are cancer în ultima fază. Celelalte două vin să petreacă perioada de sfîrșit alături de ea.
Un bun început narativ pentru ca regizorul suedez să coboare în temele sale predilecte: absența lui Dumnezeu, inexpugnabilele tăceri bergmaniene, tortura imposibilității de a comunica, insolvabila disperare impregnată cu demoni interiori, durerea fizică și psihică, toate amestecate în pasta atotcuprinzătoare a ambiguității onirice.
Un bun început pentru ca Andrei Șerban să înnădească la vedere, ludic-serios, trei niveluri ale montării, jucîndu-se preponderent cu autoreferențialitatea și fragmentarea atît de apreciate de spectatorul modern. În spațiul de instalare din foyer, publicul aude Sunt Bogdán Zsolt și în seara aceasta îl voi juca pe Ingmar Bergman (...) Vă rog să urmăriți traducerea, textul e important (citatele sînt aproximative). Și așa, de la început, desenul amintit al biografiei artistice a actorilor îi face pe spectatori părtași la experiențe precedente: Kézdi Imola va juca și în seara aceasta tot Maria, ca și în Trei surori (Mașa). Varga Csilla interpretează tot o servitoare, ca și în Unchiul Vania... și tot așa.[1]. In primul pas din amputarea deliberată, postmodernă a poveștii etajate pe trei niveluri: cel autoreferențial al actorilor ce apelează rolurile anterioare, cel al echipei lui Bergman și cel al desfășurării propriu-zise din film. Cel de-al doilea, cu turnarea secvențelor în obișnuita distorsiune cronologică, este planul discuțiilor de platou, al convorbirii cu asistenta de regie, al interogațiilor actriței asupra rolului muribundei și al neputinței regizorului de a explica granița adevăr-ficțiune (femeia care a murit apare din moarte sau din vis sau cum?). La acest nivel relația regizorului cu actrițele captează prim-planul, ca și plăcuta tensiune erotică generată în subteran, secundă de secundă, de interpretele care își dispută atenția lui, în timp ce Bergman se păstrează într-o ambiguitate diplomatică.
Ultimul, ce antrenează structura de adâncime a regizorului suedez, e planul poveștii propriu-zise, derulate acum în decorul Carmencitei Brojboiu de un roșu halucinant, greu, sîngeriu (culoarea sufletului, după notațiile lui Bergman), care ațîță scoarța cerebrală și înghite totul, istorie, actori și spectatori. Temelor acestui al treilea nivel, cu toată profunzimea regizorului suedez conținută, li se adaugă re-lectura lui Andrei Șerban asupra tăcerii bergmaniene și referirile la clipa de grație sau extazul sporadic generat de armonie și de senzația de împreună, principalele dimensiuni ale frumuseții din existența în comuniune. Doar că emoțiile acestea înalte și atotcuprinzătoare sînt cel mai adesea în dinamica întru totul coerentă a discursului propus de Andrei Șerban -, povestite și nu trăite scenic. Or, povestea spusă în acest fel aduce implicit conștientizare și distanță. Spectacolul accesează logica artistică a publicului, etalînd voit cusăturile, la distanță de emoția în stare crudă. Cînd totuși o apelează pe cea din urmă o face prin clișee de percepție, adică prin rapelul la valorile fundamentale, ușor recognoscibile în atitudini sau discurs: bunătatea, sacrificiul creștin încarnat în imaginea-climax, Pieta, sau discursul preotului la limita sensibilă a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu (probabil momentul cel mai puternic din tot spectacolul), cînd Bogdán Zsolt dă măsura propriei excelențe. Dar oricîte desfășurări de fețe, caractere, atitudini și ipostaze ar etala Bogdán Zsolt (Doamne, ce talent!), care cu tehnica sa impecabilă joacă diferit toate aparițiile masculine, cum personajele sînt fragmentare și fragmentate, spectacolul construiește mai degrabă o emoție intelectuală. În absența unui caracter care să crească, să se dezvolte cap-coadă și să cuprindă pe nesimțite în energiile sale subterane spectatorul lăsat în voia ficțiunii, ușurința actorului în a încarna toți acei bărbați și histrionismul la vedere întrerup fluidele adînci din emoția publicului.
Și dacă spectacolul începe sub auspiciile autoreferențialității, a legăturilor dintre interpreți cu personajele lor anterioare, publicului îi e imposibil să nu facă conexiunea cu Astrov din Unchiul Vania, rolul precedent jucat de Bogdán Zsolt sub îndrumarea lui Andrei Șerban. Se pare că șansa unei asemenea arhitecturi a viului, de o mobilitate emoțională cutremurătoare, care inunda spectatorul cu un noian de reacții în fiecare minut, prin replici, intensitatea privirii, ascultare încordată, nu i se dă unui actor decît o dată. În colecția de personaje interpretate de Bogdán Zsolt în Strigăte și șoapte publicul admiră ușurința, tehnica desăvîrșită și talentul actorului. Una dintre creațiile sale excepționale e soțul frumoasei Maria, apăsat, modest, gîrbovit, clăpăug, demn de milă, doborît fizic de povara de a nu se înălța la așteptările inconsistentei lui soții. Dar întreruperile și dimensiunile scurte ale fiecărui personaj stopează magnetismul interpretului, retezînd doza de umanitate a precedentului Astrov.
Cu ce înlocuiește regizorul Andrei Șerban emoția copleșitoare din Unchiul Vania? Cu gravitatea întrebărilor fără răspuns, meditația asupra destinului injust, neputința surorilor de a comunica în ciuda eforturilor, adică marile teme pentru care probabil Andrei Șerban a ales să facă un spectacol după filmul lui Bergman. Față în față cu femeia credincioasă, chinuită de durere, preotul care îi făcuse prima comuniune își atinge marginile credinței, sfîrșind în revoltă împotriva lui Dumnezeu. Scena interpretată de Bogdán Zsolt, de intensitate dostoievskiană, accesează exact zestrea genetică emoțional-cognitivă a spectatorului.
Să spui că actrițele de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj joacă impecabil e ca și cînd ai formula truisme de genul ziua e lumină și noaptea întuneric. Pe urmele personajelor lui Bergman, ele reconstruiesc patru ipostaze ale feminității.
Figura cea mai impresionantă, cea mariologică, e servitoarea care îngrijește muribunda cu un devotament creștin tulburător. Varga Csilla reușește să reproducă nuanțele infinite ale bunătății în absolut, clătinînd obișnuita percepție detașată a spectatorului modern. Mama universală, care își pierde și copilul natural (flashback-urile din spectacol creează adevărate portrete afective), și pe tînăra sa prietenă bolnavă, își reprimă repulsia față de exalațiile femeii în agonie, dezbrăcîndu-se și lipind-o la căldura sînului pentru a-i atenua chinul. Scena cu Pieta și demnitatea din final, cînd, după ani de abnegație, servitoarea se vede concediată, sînt interpretate cu discreție și dozaj ireproșabile.
Inevitabil, partitura muribundei antrenează din partea actriței Pethő Anikó o expresivitate specială, recrutată din întreaga gamă a durerii fizice, a exaltării și disperării. Kató Emőke, a doua soră, joacă strălucit femeia rece, nobila frumoasă și rea, climax de glaciațiune interioară, unde magma ființei s-a frigidizat și orice pornire umană se preschimbă pe loc în frică de apropiere. Într-un nesfîrșit război rece cu soțul infidel, e dispusă să se rănească pe sine la propriu pentru a-l vătăma pe el.
Cea din urmă soră, prin definiție atrăgătoare, îi prilejuiește frumoasei Kézdi Imola un regal al feminității. Bună la suflet, dar inconsistentă, cu stări interioare ușoare ca un fulg, imponderabile și tot atît de perisabile, nu se poate fixa pe sine într-un tipar. Deși atît de decorativă, deși femeie pînă în vîrful unghiilor, se vede refuzată de vechiul amant, Doctorul, apt să-i întrezărească disprețul în cutele din jurul gurii și atrofierea emoțională în ridurile de la vîrful nasului. Lesne de înțeles, încercarea de apropiere a celor două surori care veniseră să asiste bolnava sucombă.
Oricît ai decortica o montare bună, subiectul nu se epuizează iar senzația pregnantă e că o avalanșă de alte lucruri se cer scrise. Este și cazul cu Strigăte și șoapte, spectacol serios, grav, bine tăiat, în cadență cu o propunere regizorală conștientă și bine strunită, cu performanțe actoricești incontestabile.
[1] În prima variantă postată s-au strecurat două regretabile greșeli. În locul frazei Și așa, de la început, desenul amintit al biografiei artistice a actorilor îi face pe spectatori părtași la experiențe precedente: Kézdi Imola va juca și în seara aceasta tot Maria, ca și în Unchiul Vania, ca și în Trei surori. Varga Csilla interpretează Anna, ca și în Unchiul Vania... și tot așa se va citi Și așa, de la început, desenul amintit al biografiei artistice a actorilor îi face pe spectatori părtași la experiențe precedente: Kézdi Imola va juca și în seara aceasta tot Maria, ca și în Trei surori (Mașa). Varga Csilla interpretează tot o servitoare, ca și în Unchiul Vania... și tot așa. Îi mulțumesc și pe această cale cititoarei/cititorului mima pentru bunăvoința de a-mi atrage atenția [n.a.].
