”Nişte lucruri”.... despre Cristi Juncu

Aceasta a fost săptămâna lui Cristi Juncu în București. Marți la Green Hours s-a jucat spectacolul lui cu piesa „Hoții” de Conor McPherson, miercuri și joi la Nottara au ieșit la public primele reprezentații cu public ale montării cu piesa ”Niște fete” de Neil La Bute, și tot joi la Teatrul Act i s-a jucat un spectacol mai vechi (dar nu mai vechi de o stagiune) produs de Teatrul 74 din Tg. Mureș - ”Vestul singuratic” de Martin McDonagh. Moment ideal pentru o scurtă privire retrospectivă asupra acestui creator.

După ani buni în care am auzit spunându-se despre regizorul Cristi Juncu destul de des doar că este ”o prezență constantă”, ar cam fi momentul să spargem acest clișeu pentru a spune lucrurilor pe nume: acest personaj taciturn, căruia îi e greu să vorbească despre el și ceea ce face pe scenă, care e gata la fiecare pas să-și diminueze singur meritele, spre deosebire de majoritatea colegilor săi, care nu știu cum să și le sublinieze mai bine, a adus o contribuție esențială la oxigenarea repertoriilor teatrelor românești în care a ”plantat” de-a lungul ultimilor ani mai multe piese din dramaturgia contemporană decât se puteau găsi acum 10 ani în toate teatrele din țară.

Cristi Juncu e unul dintre puținii regizori români de la noi pe care l-am văzut căutând pasionat piese noi, în special ale autorilor de limbă engleză, piese pe care a ajuns să le descoperă de ”la sursă”, să le citească în original și să le și traducă în vederea montării. Pentru că, fiind el însuși dramaturg, știe foarte bine cât de important e felul în care sună traducerea, cât de mult contează fiecare cuvânt, mai ales când e la mijloc un text nou, nedescoperit încă de public. Apropo de public - Cristi Juncu simte foarte bine ce piese ar avea impact la acest public, alcătuit din ființe contemporane lui, ce respiră același aer, împart aceleași informații și suferă aceleași forme de agresiune din partea societății de azi, prin urmare trec prin aceleași ”mutații” de personalitate și de comportament. Pentru cine se întreabă de ce insist asupra acestui punct, subliniez că mi se pare esențial pentru un regizor să fie un om al timpului său, care să cunoască societatea în care trăiește, dar pe cât posibil și alte societăți, mai ales pe acelea din care împrumutăm adesea forme fără fond. Este necesar ca regizorul nu numai să creadă în personajele pe care le aduce în scenă împreună cu actorii, dar și să le înțeleagă, să empatizeze cu ele, să priceapă cum au devenit ele ceea ce sunt, și nu numai prin prisma psihologiei, ci și sub impactul contextului în care ele sunt plasate. Sunt multe lucruri care s-au schimbat în legătură cu scena de când Peter Brook dădea regizorului o frumoasă, metaforică, definiție - ”un ghid în obscuritate” - dar chiar dacă ”textura obscurității” s-a schimbat, de ghid tot avem nevoie ca să ne găsim drumul prin ea. Și cât de des suntem în obscuritate când vine vorba despre felul în care arată, simte și gândește omul secolului 21, după aproape un deceniu de la începutul lui!

***

Toate aceste considerații au fost generate - fără a fi legate direct numai de el - de cel mai nou spectacol semnat de Cristi Juncu, ”Niște fete” de Neil La Bute, o coproducție a Teatrului ”George Ciprian” din Buzău și a Teatrului ”Nottara”. Deși modelul de înfrățire între aceste două teatre n-a dat până acum nici un rezultat deosebit, ba uneori a creat și rebuturi, de data asta e vorba despre un spectacol ce merită toate recomandările. Textul lui La Bute montat cu succes imediat după scriere, în 2005, mai întâi la Londra, apoi pe Broadway, pare o replică la ”Broken Flowers” al lui Jim Jarmush, al cărui erou pleca și el într-o călătorie tip ”înapoi în timp” pentru a-și reîntâlni fostele iubiri, însă nu include ”complicația” ivirii unui copil, ci pune declanșarea dorinței protagonistului de a-și revedea ”fostele” pe seama căutării de subiecte pentru hrănirea unei cariere de scriitor aflate la început. Ajunsă în scenă, piesa devine vie prin detaliile lucrului cu actorii, prin atenția pentru micile amănunte ce fac înscenarea credibilă - de la elementele de decor și recuzită, la hainele purtate de personaje și micile lor ticuri, până la intrările și ieșirile din spațiul de joc. Actorul Vlad Zamfirescu susține cu succes slalom-ul pe care îl presupune prezența continuă în scenă timp de peste două ore, ca partener în dialogurile destul de dificile iscate chiar de personajul său. Să dai explicații pentru neașteptata ta revenire, după 15, 10, 5 ani în viețile unor femei pe care le-ai rănit profund, după cum descoperim din discuții, nu e puțin lucru. Problema e tocmai ceea ce descoperim, treptat, despre personajul lui La Bute, un antierou contemporan gata să manipuleze oamenii din jur pentru a-și împinge înainte cariera, așa cum singur recunoaște, odată prins de una dintre fostele iubite cu un reportofon ascuns. Atins de sindromul obținerii celebrității pe orice căi și cu orice preț, atât de des întâlnit în societățile contemporane, deja teoretizat de sociologi ca atare, antieroul lui La Bute devine agentul distrugător din viețile femeilor întâlnite și părăsite după modelul ”fugii de la locul accidentului”. Să faci asta e una -s-a spus adesea că e înscris în ADN-ul bărbaților - dar să revii la ”locul crimei” după trecerea anilor pentru a intervieva victimele fără știrea lor, în vederea topirii experienței acestora  în ”ficțiunea” pe care vrei să o scrii, asta încalcă legea moralei din noi, pe care ar trebui să o prezervăm, chiar dacă am pășit într-un nou secol. Dacă mai vrem să semănăm cu noi înșine și să nu fim consumați de individualismul canibal ce ne consumă viețile, odată ce ne pierdem în jungla urbană.

Nu mai puțin de reținut sunt aparițiile actrițelor ce joacă rolurile fostelor iubite - mai ales că toate compensează durata redusă a rămânerii în scenă prin intensitate. Irina Velcescu (Sam) trece de la nedumerire la furie în rolul iubitei din liceu, fata cuminte care n-a înțeles niciodată de ce a fost părăsită, dar care a visat mereu la reîntoarcerea lui, proiectându-și asupră-i fanteziile și primind ca pe o palmă informația că nu era destul de interesantă, viitorul de soție și mamă citindu-i-se pe chip încă din adolescență. Cristina Florea (Tyler) este „amanta” care bravează, declară că s-a consolat de mult și încearcă să-l seducă din nou, dar sfârșește prin a se dovedi și ea rănită, fiindcă s-a simțit mereu pusă pe locul doi. Deși foarte tânără, actrița (care a mai făcut un rol remarcabil într-o altă piesă contemporană, Melancolie de Sarah Ruhl, regia Andreea Vulpe) joacă excelent tipologia ”wilde” a frumoasei abandonate (traducerea de ”pasională” ar suna vetust, fiindcă e vorba aici de o femeie contemporană, gata să consume droguri și să folosească jucării erotice pentru a-și colora viața sexuală). Lindsey (Catrinel Dumitrescu) a fost cea mai umilită dintre iubite, cea mai mințită, părăsită în ”gura lumii”, relația cu el fiind una extraconjugală. Prin urmare se și răzbună cel mai bine, dându-i senzații tari, iar experimentat actriță știe să marcheze toate nuanțele rolului ei deloc comod. În rolul lui Regie, Diana Cavalloti șterge imaginea ratării rolului Gertrude în care a fost greșit distribuită de Laszlo Bocsardi la Metropolis și găsește prospețimea, naturalețea și tonul gâtuit de emoție al celei care vorbește despre o întâmplare ce i-a marcat viața și pe care el abia dacă și-o amintește, tot ea găsind în final energia de a se ridica deasupra situației, găsind și replica cea mai potrivită pentru asta, replică ce sună ca o palmă (mai usturătoare chiar decât ”palma fizică” primită de la o altă fostă iubită). Interpreta lui Bobbie, Andreea Vasile, este și ea una dinte efigiile feminine ale suferinți provocate de lașitatea unui bărbat și, în afara unor imprecizii în rostire, nu i se poate reproșa nimic - ea  închide cercul victimelor cărora nu le vine să creadă cât de atotputernic este ego-ul celui ce le-a provocat suferința și caută noi modalități de a se hrăni din ea. Toate personajele sunt prinse într-o horă contemporană, puțin alta decât a lui Schnitzler, care spune lucruri importante despre relațiile dintre oamenii de azi oricui are urechi de auzit.

***

O ultimă precizare: nu e întâmplător  faptul că nu am notat ”niste lucruri” despre regizorul Cristi Juncu după ”Furtuna” lui Shakespeare, piesă retradusă de el excelent și montată absolut remarcabil (și căreia i-am dedicat o cronică separată tot pe www.artactmagazine.ro), ci cu ocazia unei noi producții cu un text contemporan. E pentru că, pe de o parte, zona producțiilor cu texte contemporane e aceea în care regizorul a fost mai activ și a lăsat cele mai multe semne, iar pe de alta nu cred în ”modelul teatral românesc” (vorba Mirunei Runcan) conform căruia dacă nu ai montat un clasic pe o scenă mare, de repertoriu, cu o investiție zguduitoare nu ești un regizor serios, sau oricum nu unul important. Cred că o carieră coerentă, care are un gând în spatele ei și o serie de reușite la activ, în concordanță cu acest gând, ar trebui remarcată și apreciată la fel de mult. Ba poate chiar mai mult, fiindcă e o construcție mai solidă decât ”loviturile” date peste noapte, care, în mod inexplicabil, sunt apreciate și în teatru, nu numai în societatea românească în general.