„Magia funcţionează demenţial”

Cu ultima sa premieră, „Furtuna", Teatrul „Toma Caragiu" din Ploiești s-a întors de la impactul textelor străine de ultimă oră la frumusețea pieselor shakespeareane, reconcepută de regizorul Cristi Juncu.

În sugestivul decor cu sugestii latente al lui Cosmin Ardeleanu, insula lui Prospero se vede ca un „no human's land", fără acoperire în realitate și fără obișnuita sa viziune paradisiacă. Prea puține dintre obiectele de pe scenă ies din negrul nediferențiat. Doar puful alb din „constituția" lui Ariel sparge omniprezentul negru-cenușiu căci urma duhului e în toate. Altfel, pămîntul negru pe care calcă personajele le îngroapă pînă la glezne, în valuri moi dintr-o materie precosmică, ușoară, așteptînd să intre în forme. Cîteva lucrușoare de azi colorează totuși cadrul cu nuanțele actualității: un aragaz, borcănele cu sare, piper etc. Din depărtare (respectiv din sală), un pian-corabie suspendat (cu gravitatea și atracția pentru teluric anulate) domină totul de la înălțime. Magia și arta îmblînzesc și prelucrează în tăcere atît stihiile cît și sălbăticia umană, calmînd incontrolabilul. Contururile sale prime se insinuează lent, discret, în spătarele scaunelor din peștera lui Prospero, croite la rîndul lor din cozi de pian. Ține de iscusința regizorului ca într-un spaţiu atît de mic, o insulă-cerc desenată pe scenă, în jurul căreia spectatorii stau la nici jumătate de metru, să sugereze spaţii atît de diferite și, cu toate acestea, impresia generală să rămînă intimă, ca într-un dormitor unde toți pămîntenii poartă pijamale sau halate de casă.

Multe delicii oferă traducerea la care regizorul Cristi Juncu a lucrat șase luni ca să așeze nenumărate straturi de finețuri comice și să hibridizeze cu umor limba shakespeareană cu registrul neologic al zilelor noastre (de exemplu, „Ți-s nervii regresați la cum erai cînd erai mic de tot", „Ești treaz, dar stai cu ochii larg închiși", „Sclavia forestieră n-aș tolera-o"). De la acest prim nivel începe familiaritatea pe care spectatorul contemporan o simte cu piesa lui Shakespeare în iscusita traducere a lui Cristi Juncu, regizorul cu cele mai inteligente adaptări ale textelor clasice (amintiți-vă și de „Avarul" de Moliere). Turnîndu-le în forme lingvistice updatate, regizorul-dramaturg-traducător nu pierde nimic din spiritul și articulațiile intime originare. Azi e poate singurul nostru creator de teatru care știe să împrospăteze cuvintele păstrîndu-le totuși în registrul înalt-poetic, după cum se vede și în „Furtuna", ori de cîte ori prim-planul semantic e ocupat de dragoste și valorile ei tămăduitoare sau de „adîncul elementar al milei". Limbajul său nu e numai funcțional dramatic, ca în cazul celorlalți regizori care fac adaptări, ci plin de valențe literare. Cu cea mai variată limbă română contemporană de pe scenă, dacă s-ar face un top al regizorilor cultivați, fini, discret rafinați, Cristi Juncu sigur ar ocupa un loc pe podium.

Mai mult, dacă cineva ar căuta în teatrul românesc un actor de vîrstă medie cu stil inconfundabil, unic, a cărui interpretare poate avea și profunzime, și celest, și adîncimi abisale, și seducție, și blîndețe, și un mult și preaplin omenesc, acesta n-ar fi altul decît Ioan Coman. După chipul și asemănarea artistului, Prospero plăsmuiește, prin valuri de concentrare, atmosfera eterată și noblețea firii.

Sfera înaltă e contrabalansată, de dragul aderenței la lumea de azi, de muzica Adei Milea, căreia îi dă glas Ariel (Ada Simionică într-un playback sastisit și îmbufnat, expresie pe care nu o va părăsi aproape pe tot parcursul spectacolului). Pe duh, regizorul îl multiplică (una dintre cele mai istețe idei regizorale) în tot felul de făpturi, fie celeste, după cum se vede din arta lor vocală în mai multe rînduri (Caliban va explica: „Insula e plină de zgomote, ecouri și armonii"), fie acționînd în planul mai de jos al fizicalității, ca stîlpi de susținere pentru diferitele întruchipări ale materiei. Alături de Prospero al lui Ioan Coman, întruchipările divine ale lui Ariel - Ceres, Iunona și Iris -, consubstanțiale cu duhul, duc la bun sfîrșit magia și iluzia teatrului. Despre „Furtuna" critica a afirmat că poate fi citită ca o metaforă a acestei arte. „Magia funcționează demențial", îl va felicita Prospero pe Ariel pentru interpretare, în același spirit. Cele trei nimfe, Roxana Ivanciu, Cristina Moldoveanu și Mihaela Popa fac parte dintre marile atuuri ale spectacolului: extrem de plastice, expresivitatea lor acoperă și registrul vocal, și pe cel corporal. Că gîndul înalt, exersat în ocultism, se folosește de corpuri ca de instrumentul său se vede și în scena în care prințul Ferdinand, în plină „sclavie forestieră", din porunca lui Prospero, mută bușteni (în fapt, aceleași avataruri ale lui Ariel încarnat). Duhul va vorbi prin gura fiecăruia, provocînd tot felul de situații (de multe ori comice, ca în cazul cuplului Stephano-Trinculo) ori ușurînd înțelegerea (ca în cazul Mirandei căreia îi povestește în vis cum a provocat furtuna pentru ca ea să o mimeze).

Un alt atu al spectacolului îl reprezintă perechea comică Stephano-Trinculo, sufletul reprezentației. Tudor Smoleanu și Bogdan Farcaș, adorabili, talentați, cu vervă și simțul replicii, reușesc momente de comedie clasică de mare calitate. Motorul e Tudor Smoleanu, cu o panoplie de mirări, abulii și buimăceli hilare, urmat de Bogdan Farcaș, un Trinculo mare și nătăfleț, pe care îl ia ușor gura pe dinainte. Amândoi interpretează cu maximum de credibilitate și de naturalețe. De altfel, comedia „Furtuna", cum o clasificau contemporanii lui Shakespeare, își găsește corespondent și în încrucișările în spade verbale ale celor patru nobili naufragiați (Mihai Coadă, Niculae Urs, Ilie Gâlea și Dragoș Câmpan, ultimul de un cinism în stare pură), și în apariția lui Caliban, pe care Andi Vasluianu îl face simpatic pînă la a-l deturna de la esență. Cu o coșmelie-carapace de broască țestoasă purtată permanent în spinare, care dă naștere la nenumărate situații comice, ca scena spumoasă în care Trinculo se ascunde sub ea iar Stephano găsește un monstru cu patru picioare și două guri, Caliban schelălăie ca un cîine sau se vaită delicios comic. Departe de sălbaticul necivilizat, de bruta violatoare din Shakespeare, Calibanul lui Andi Vasluianu e mai degrabă frățiorul unei sperietoare din poveștile cu zîne. Și tot din asemenea istorisiri pogoară și cei doi copii, Miranda și Ferdinand (Florentina Năstase și Ionuț Vișan) părînd - de data aceasta, ca în textul original -, niște adolescenți de cincisprezece ani, de o inocență virginală fără breșă. Pentru Miranda, prințul e al treilea om din univers. Pentru Ferdinand, puritatea în absolut, iubirea pentru prințesă e totală, unică și coborîtă de la zei. Și la vîrsta pe care o afișează și cu felul nevinovat de a juca, culmea!, e imposibil să nu-i crezi.
Chiar și cu momentele în care ritmul se mai lăbărțează (mai ales cînd pe scenă intră cei patru nobili), „Furtuna" de la Teatrul „Toma Caragiu" rămîne una dintre puținele întîlniri plăcute cu textul shakespearean din ultimii ani. Un spectacol pasibil de delectări și pentru cunoscător, și pentru cel ce e la prima întîlnire cu „romance"-ul marelui Will.