60 de ani de Festival de vară Dubrovnik

60 de ani de Festival de vară Dubrovnik - De la Shakespeare la Jan Fabre, vara în Croaţia
Apusul "gloriosului oraş" pândeşte pe cerul Adriatic ca un nor de furtună

O vară fără sfârşit, aşa se manifestă Festivalul Dubrovnic încă la mijlocul sezonului său de şase săptămâni (iulie-august) în anul jubiliar 2009.  Dacă în trecut el era un mijloc al regimului de a se pune în scenă alături de vedete internaţionale, pentru artiştii iugoslavi reprezenta o oportunitate legală de a dialoga cu vestul libertin. Festivalul a supravieţuit chiar şi recesiunii muţumită bogatului său program. Şi la cea de-a 60-a aniversare festivalul vrea să se impună. 

Responsabilului cu programul muzical, Neven Frangeš, îi surâde norocul anul acesta: El contează pe vedete indigene, pe cunoştinţele şi carisma lor, şi o face cu mult succes. I se remarcă talentul muzical de compozitor, dragostea pentru jazz şi experienţa practică îndelungată de coordonare de festivaluri muzicale.

Ceremonia luxuriantă de deschidere şi gala operei cu orchestra Filarmonicii din Zagreb aflată sub bagheta dirijorului Vekoslav Šutej încântă vizitatorii încă de la începutul festivalului, iar minunatele voci ale sopranei Nadja Michael şi ale tenorului Zoran Todorovich adună un numeros public în centrul teatrului în aer liber "Oraşul Dubrovnik", în ciuda căldurii sufocante din timpul serii.

Oraşul se prezintă ca o scenă open-air, ticsită zi şi noapte de valurile de vizitatori şi de artişti prezentându-şi spectacolele. De mai mult de o decadă s-a uitat de război şi de distrugerea oraşului, mai ales atunci când "veteranii pianului" Pavica Gvozdić şi Vladimir Krpan, cei care îi sunt fideli festivalului de 40 de ani, cântă Brahms, Paganini şi Haydn în atriumul Palatului Rectoral.

Planează senzaţia că nu ar fi existat niciodată disensiuni belicoase în momentul în care, pe terasa fortului Revelin, situat deasupra vechiului port, cântă formaţia Lado. Marea trupă instrumentală, vocală şi de dans din Zagreb interpretează folclor ales, şi încântă vizitatorii autohtoni şi străini prin impresia generală muzical-coregrafică. Lado este reprezentantă pentru Croaţia, la fel cum Tap-Dance a ridicat folclorul irlandez peste graniţe la nivel de marcă - probabil la nivel ceva mai puţin conservator - un adevărat deliciu pentru auz şi văz.

Simfonie concertantă rafinată în Palatul Rectoral

Cu aportul spectaculosului dirijor Noorman Widjaja, al pianistei Dubravka Tomšić şi al operelor lui Wagner, Beethoven şi Tschaikowski, orchestra simfonică Dubrovnik atinge performanţe maxime. Cvartetul Zagreb şi Krešimir Špicer farmecă cu Haydn şi Monteverdi. Tenorul, cunoscut peste graniţele tăii sale, s-a remarcat în 2000 la festivalul francez Aix-en-Provence, făcându-se cunoscut mai apoi în St. Petersburg, Lausanne, Bordeaux, Paris, Londra, New York şi Viena.

Vizitatorii sunt animaţi să perceapă istoria de sute de ani narată de pietrele uriaşelor ziduri ale oraşului şi ale bisericilor, palatelor şi vilelor burgheze. Şi venindu-le în sprijin, ambasadorii ideali sunt Uniunea concertanţilor din Viena şi Paul Badura-Skoda, orchestra simfonică HRT, cvartetul de corzi Tartini, orchestra de cameră Varaždin (cu soprana Inva Mula şi cei trei trompetişti Vedran Kocelj, Marin Zokić şi Dario Teskera), duetele de chitară Zoran Dukić, Maroje Brčić, violonceliştii David Eggert, Luca Šulić, chitaristul Petrit Ceku şi mulţi alţii.

De la jazz la Genesis, întregul oraş ar putea deveni o artă desăvârşită:
pe treptele bisericilor, pe podul mobil de la intrarea sudică sau în atriumul din partea de vest stau zilnic muzicieni şi cântăreţi şi cântă trupe din diverse ţări, aducând prin creaţiile lor un omagiu "Maiestăţii Sale, oraşului Dubrovnik", cel care cândva, ca centru comercial, îşi ascundea imensa bogăţie de invidia altora în spatele faţadelor uniforme ale clădirilor, şi care îşi transforma echipamentele de fortificare într-o imensitate înfricoşătoare. Ei dau viaţă pietrei fortificatoare şi aţâţă dorinţele pentru mai mult, ceea ce va şi fi oferit apoi mai târziu pe scenele oficiale ale festivalului.

Ca un surprinzător highlight se organizează festivalul Plus Event, o seară a trupei maghiare de jazz Djabe Fusion, şi a fostului chitarist al legendarei trupe de rock Genesis, Steve Hackett: Publicul tânăr şi cel rămas tânăr e în extaz!

Poate că ar fi fost oportun ca responsabilii politici şi administrativi să fi fost sfătuiţi să elaboreze un plan de integrare a oraşului ca loc de manifestare globalǎ şi să-l transforme astfel într-un un fel de artă globală pe timpul festivalului.

Dar ce păcat că, în loc ca această atmosferă pozitivă să fie savurată în orice colţişor al oraşului, ea se pierde pe străzile zgomotoase, îmbâcsite de alcool, unde "Pizza şi Pasta" stăpânesc din păcate peste Dubrovnik, cu pericolul transformării oraşului în cea mai mare tavernă a Europei dacă nu se va putea stopa fenomenul. Vânzările de imobile către speculanţi şi magnaţi financiari osteuropeni prosperă, iar la orizontul mării Adriatice se creionează, ca un nor negru de furtună, apusul cultural al Dubrovnikului.

Teatrul renascentist oglindeşte realităţile oraşului Dubrovnik - comică controversă cu realitatea.

Iar apoi din nou înapoi în trecut, la Marin Držić, scriitorul renascentist al Dubrovnikului. Secţiunea de teatru al festivalului îi dedică un memorial. Bineînţeles că nu poate lipsi Shakespeare. "Love is my Sin" se numeşte seara de sonete care atrage fanii englezi prin recitări simple, fără însă să se poată impune anul acesta.

Ce simplu şi vesel acţionează în contrast comediile "Epitaphio", "Cuvinte din munţi " şi "Avarul" din pana lui Marin Držić, acest "Shakespeare croat". Prin fragmentarul "Arkulin" şi completarea sa, regizorul Krešimir Dolenčić a creat "adevăratul teatru". A reuşit să descopere realităţile secolului 21 din istoria micilor şi marilor cetăţeni, a dragostei şi vrăjii, a vecinătăţii şi disputei, a micilor şi marilor impostori, fapt pentru care vizitatorii îi sunt fideli şi recunoscători de trei ani încoace. Împreună cu set-designerul Dinka Jeričević şi a tehnicianului de lumini Deni Sesnić, a creatoarei de costume Danica Dedijer, a coregrafului Miljenko Vicić şi, nu în ultimul rând, a compozitorului Stanko Juzbasić, cel care prin muzica lui a redat perfect sentimentul de Adria-Turism al anilor 60, Dolenčić crează o imagine a realităţii Dubrovnikului anului 2009: cercuri de influenţă şi bani, lichidare de bunuri umane şi culturale.  Adevărul piesei se găseşte "printre rânduri", excelent atins de regizor prin împletirea genului cotidian cu fantasticul. Fără obişnuitele reprezentaţii lungi, ci prin succesiuni de pulsuri. Dolenčić a eliminat cu bravură puntea de 500 de ani, fără a degrada opera şi poetul într-o unealtă dramatică.

"Orgia toleranţei",

aşa numeşte Jan Fabre aportul său la festival, o coproducţie chiliană, americană, germană, belgiană, franceză şi croată, focalizată pe switch-tempo-ul şi consumul anost al generaţiei dependente de calculatoare, care, printr-o permanentă provocare, îşi doreşte să denunţe NEO-fascismul în încolţire. Succesiunile absurde de scheciuri se intensifică de la cotidian la totala supraînălţare în reprezentarea prin muzică şi dans, cu scopul de a provoca râsete înăbuşite în piept: consum, politică, sex.

În întreaga sa consecvenţă, Fabre ne-a creat fără îndoială un Fabre plin de ritm. Scopul spectacolului, doar pentru adulţi, se numeşte dragoste. Vizitatorii însă îşi exprimă plăcerea şi setea de comedia de situaţii "aplaudând" prin lovirea coapselor cu palmele atunci când corpurile în stare fizică maximă îşi încheie exerciţiile sexual-acrobatice, totodată încolţind în mintea multor spectatori presupunerea că, în spatele tuturor citatelor lui Pasolini şi Monthy Python, ale lui Frank Zappa şi ale Madonnei, această înscenare ar putea fi doar un scop în sine. Nu mai este credibil.

Oare nu chiar Fabre e cel care a creat nu demult marca dandi, protestând acum împotriva tuturor celor care, întocmai lui, consideră societatea de consum ca parte a puterii devastatoare a mecanismului de globalizare şi contribuie la strategia de abrutizare? "Fuck you, Jan Fabre", se spune la sfârşitul spectacolului de revistă. Ce expresie potrivită!

Punctul culminant al teatrului contemporan

La polul opus Gordan Tudor, cel cu interpretări saxofonice şi compoziţii moderne mult apreciate în Europa şi în State. Îşi numeşte piesa de debut "The Plummer", o piesă muzicală şi scenică a "(ne)serioasei muzici contemporane". Împreună cu coregrafa Natalija Manojlović a creat un balet după motivele lui Boris Vian, scriitorul francez de umor negru, poetul, traducătorul, (chanson)cântăreţul, inginerul şi inventatorul decedat în 1959 la 40 de ani, un recital umoristic, un joc între realitate şi horror, în stil avantgardist adecvat chiar şi viitorului. Cu ocazia celei de-a 25-a Bienale muzicale Zagreb 2009 a luat naştere un "progres" de piste muzicale distincte pentru cinci muzicieni, un laptop şi libretul pentru patru interpreţi. Cei din urmă acţionează şi se consumă într-o zonă gri, între un joc aparent nevinovat până la unul extrem de umil, cu mişcări, rotiri, căderi, apariţii şi dispariţii extrem de periculoase fizic.

În centrul atenţiei stă un soi de punte sub noi, din care toate lucrurile şi persoanele par să îşi facă apariţia, un ceva absolut nou în ale baletului, un catalog de mişcări şi grimase în acţiune şi repaus, total dezorientate. Pe fondul muzical creat de Tudor, o mixtură de postmodernism şi experimente live pline de umor, între Stravinsky, Milhaud, Sati şi Poulenc, Manojlović l-a făurit pe "instalator", un story în continuă mişcare de dute-vino între loc şi timp, poveşti despre relaţii între vecini, prostituţie meschină, avort, lumea soldaţilor, necuprinse de război, însă sfârşind într-un total război personal.

Detoni descrie această creaţie ca fiind un exemplu de balet negru. Dean Krivačić, Ivanan Pavlović, Nino Bokan şi Judita Franković, dansatoarea, au frapat la finele spectacolului prin uimitoarea vivacitate, chiar şi presărată cu răni. Este o demonstraţie a faptului că istoria contemporană şi baletul actual progresează, se inspiră din trecut şi se refăuresc fabulos pe propriile lor puteri. Un pas important pentru dansul contemporan, doi paşi pentru calitatea Festivalului de vară Dubrovnik.

Mai multe informaţii la: http://www.dubrovnik-festival.hr