5 puşti pe 5 scaune. Jocuri în curtea din spate

Voce: Andrei Crecan

O fată este violată de patru adolescenţi. Vor fi cei patru puşti închişi?

Este prima întrebare cu care se confruntă percepţia generală atunci cînd sîntem martorii unui caz de acest gen.

Edna Mazya - s-a născut la Tel Aviv în 1949, a studiat teatru şi filosofie şi a predat scriere dramatică - ne deconstruieşte primul strat al curiozităţii şi aşteptării, punînd accentul pe colajul cauzelor şi detaliilor care duc la viol, şi nu pe strategia efectului imediat.

Jocuri în curtea din spate - piesă scrisă de Mazya în 1993, cu un caz real la bază - descinde în realitatea spaţiului de dezbatere publică. Evenimentul central al piesei pune în discuţie o întreagă dinamică a relaţiilor intime şi sociale.

Regizorul Bobi Pricop - Jocuri în curtea din spate, montat la UNATC Bucureşti este spectacolul său de licenţă - a construit un spectacol inteligent auster, mizînd pe scuscircuitul scenelor gîndite ca nişte clipuri dramatice şi pe relaţiile de conflict abrupt dintre personaje. Actorii sînt aşezţi pe cinci scaune, fiecare dintre ei interpretează mai multe roluri - adolescent, avocat al apărării, avocat al acuzării -, trecerile fiind gîndite prin schimbări bruşte ale poziţei corporale. Această construcţie de trecere la o altă identitate prin aportul de tensiune fizică le dă actorilor posibilitatea de a-şi activa resursele corporale pentru abordarea fiecărui personaj pe care îl au de interpretat.

Considerată un exemplu relevant pentru ceea ce studiile de sociologie a performance-ului numesc ’’theatrical television’’ - o structură dramaturgică bazată pe observarea ştirilor, pe documentarea şi transformarea lor în ficţiune -, piesa porneşte de la cazul unui viol care a făcut multă vîlvă. În vara anului 1989, o fată de 14 ani a depus plîngere că a fost violată de 11 adolescenţi. În 1990 cazul a fost închis pentru că starea mentală a fetei nu i-a permis să depună mărturie. În acelaşi an, cazul a fost redeschis după o examinare psihologică amănunţită a fetei. Şase dintre puşti au fost puşi sub acuzaţie. În noiembrie 1992, judecătroul Micah Lindenstauss i-a eliberat pe cei şase acuzaţi, decizie care a născut controverse publice şi proteste. Cazul a fost înaintat Curţii Superioare de Justiţie, care a hotărît ca patru dintre tineri să fie închişi.

Evenimentul are în subtext o reflecţie asupra sistemului de educaţie din Israel. Violatorii aparţineau elitei instituţiilor de învăţămînt şi proveneau din familii bune care - a fost unul dintre comentariile frecvente - au încercat să interfereze în luarea unor poziţii hotărîtoare.

Decizia de a scrie un text care să problematizeze toate aceste aspecte a fost luată de Oded Kottler, directoarea Teatrului Haifa, care a considerat că experienţa Ednei Mazya în teatru şi scenaristică TV poate redimensiona liniile de forţă ale cazului. Piesa a început să fie scrisă înainte de prima înfăţişare la proces şi a fost montată pentru prima oară la şase luni după ce procesul începuse, fiind un material cald de documentare şi ficţionalizare a evenimentelor. Critica a receptat piesa ca fiind una de propagandă educaţională, care nu va supravieţui dincolo de cazuistica reflectată, ceea ce a fost total infirmat de impactul piesei în rîndurile unui public tânăr. Despre acest text, autoarea spune: ’’Nu este docu-dramă. Cînd am asistat pentru prima oară la proces, i-am spus lui Oded Kottler că nu voi scrie o docu-dramă. Am căutat o tehnică de scriitură prin care piesa să se poată distanţa de docu-dramatic. Atunci mi-a venit ideea să inversez rolurile. M-am întrebat cum ar fi dacă cea care o joacă pe fată violată, interpretează şi rolul avocatei acuzării. De ce n-ar putea violatorii să fie chiar avocaţii apărării?’’.

Jocuri în curtea din spate este spectacolul fisurării demarcajelor formale. Ce desparte legea de dreptate? Cum se poate transforma seducţia-joc inocent în seducţie-joc torturant? Cît de  de manipulante sînt cuvintele atunci cînd sfera lor semantică poate fi deturnată în funcţie de interesele celui care le-a rostit? Cîtă naivitate este în perversitatea tentaţiei de a sfida dorinţe şi reguli cînd ai 14 ani? Lipsa de rezistenţă şi pasivitatea corpului sînt semnale ale actului sexual consimţit? Care sînt elementele necesare şi concludente pentru a numi un viol - viol şi ce tip de semnificaţie o au detaliile atunci cînd devin mărtuii colective care contrazic poziţii individuale?

Protocolul regulilor triplului joc -  cel intim dintre adolescenţi, cel public de la proces şi cel intim-public dintre avocaţi - şi dramaturgia întrebărilor pe care le nasc toate acest înfruntări, sînt, în construcţia montării, mult mai importante decît stabilirea şi condamnare vinovaţilor.

Bobi Pricop propune o structură de spectacol în care micro-unităţile secvenţiale se succed alert şi în care intervenţiile de ruptără dintre identităţile personajelor sînt gîndite şi construite minimal de către cei cinci actori. Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu, Vlad  Pavel apasă pe o dublă pedală: cea a empatiei şi cea a distanţării de personaje, ceea ce dă posibilitatea reflecţiei asupra fiecărei perspective în parte, într-o formulă plurală de adevăruri.

Mai multe tipuri de limbaj interferează - conţinutul lingvistic propriu adolescenţilor, referinţele la specificul retoricii juridice, date biografice -, într-un spectacol care demonstrează abilitatea lui Bobi Pricop de a lucra cu un material dramaturgic dens.

Regizorul mizează pe tăieturi rapide de cadru situaţional care inversează polii de acţiune dintr-o secvenţă. Cei care deţin puterea într-un joc tăios de tentaţii şi flirt aparent nevinovat devin cei anchetaţi, supuşi unui tir de întrebări care au mai multe funcţii: recontextualizează istoria violului în datele lui factuale, îi pun în discuţie, prin intermediul procesului, implicaţiile existenţiale şi polarizează punctele de vedere.

Pe 21 octombrie, de la ora 19.00, nu rataţi spectacolul Jocuri în curtea din spate, preluat de Teatrul ACT.

Nimeni nu are total dreptate. Toţi au jocurile lor.