17.02.2009
Acest Jurnal, ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, își propune să vă țină la curent săptămânal cu aventurile selecționerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.
Teatru SF
Locul. Teatrul German de Stat din Timișoara. Una dintre cele patru instituții teatrale ce împart celebra clădire în care au avut loc primele discursuri la Revoluția din 1989 așa zisa Clădire a Operei. Dintre toate Operă, Teatru Național, Teatru Maghiar și Teatru German, despre ultimul s-a auzit cel mai puțin până de curând, când un nou și tânăr director, Lucian Vărșăndan, l-a reintrodus în circuitul teatral. De fapt, nu pe scena teatrului am văzut spectacolul, fiindcă aceasta era în reparație, ci pe o scenă provizorie instalată în supermagazinul din centrul orașului. Nu erau cele mai bune condiții, dar ideea că în timp ce toate etajele erau pline de oameni alergând după cumpărături, undeva, într-un colț, se juca teatru pentru numai câteva persoane te făcea să te simți parte dintr-o minoritate specială.
Călătoria. Drumul spre Timișoara e unul dintre cele mai plăcute și mai ușoare din țară, chiar dacă distanța de la București acolo nu e foarte mică. Se poate întâmpla uneori ca din cauza vremii să se amâne puțin decolarea avionului, dar pierderile sunt minime, fiindcă în micul aeroport există wi-fi și o cafenea unde poți să-ți petreci timpul. Conectat la restul țării și la lume.
Producția. Tot un fel de conectare la lume se petrece și când un nou autor este descoperit pentru prima dată. Pe cât de celebru e în lume, pe atât de necunoscut este la noi dramaturgul britanic Mark Ravenhill. Piesele lui n-au fost jucate, nici traduse în limba română. Abia de curând, toamna trecută, cea mai nouă dintre ele dacă excludem seria de piese scurte inspirate din știri publicate în ziare și prezentate în 2007 la Festivalul de la Edinburgh cu titlul Ravenhill for Breakfast - a avut premiera la Teatrul German de Stat în regia unui tânăr regizor, Alexandru Mihăescu (în limba germană). Spectacolul cu piesa Pool. No Water (Piscină. Fără apă) nu e o reverență făcută textului, chiar dacă acesta era complet necunoscut și e și foarte bine scris. Gândit de Ravenhill ca un monolog al unui tip, parte dintr-un grup de pseudo-artiști pândiți de ratare, și construit ca voce a acestui grup, a cărui conștiință este reprezentată de cel ce se autoconsideră mesagerul lor, textul este împărțit aici în cinci. Vocile se completează reciproc, fără ca ele să intre în dialog fiindcă regizorul nu urmărește refacerea unui tipar dramatic, ci, dimpotrivă, aruncă în aer conceptul de spectacol, fără să păstreze întreagă nici plasa de siguranță a cuvintelor. Risipite mai multor emițători, replicile ce alcătuiau inițial discursul nu mai păstrează înșiruirea fluxului de gândire a unui unic personaj, ci se dispersează, iar sensurile sunt astfel mai greu de recompus. Ceea ce se pierde este un anume tip de structură din care umorul se desprindea firesc, uneori prin simpla înșiruire a unor fraze a căror alăturare era complet neașteptată, alteori prin săriturile bruște de la o idee la alta.
Construcția lui Alexandru Mihăescu are însă și multe calități: vizual, spectacolul e foarte modern, decorul e o cutie albă cu o ușă pe peretele din față și câteva tăieturi paralele ce devin la un moment dat mici ferestre-surpriză, iar costumele, machiajul și coafura (Zsuzsann Bagoly), precum și muzica și proiecțiile video (elaborate de regizor împreună cu Levente Kozma) te duc cu gândul la podiumurile de modă sau la o realitate SF. Faptul că povestea e spusă de mai multe personaje în loc de unul singur poate că afectează textul, cum spuneam, dar obligă spectatorul să recompună propria versiune în funcție de accentele puse de fiecare dintre performeri și de acțiunile extratext pe care aceștia le execută. Patru dintre ei sunt uniți de faptul că au trăit împreună o întâmplare la limita realului: o vizită la prietena lor, singura dintre ei care are cu adevărat succes culminează cu un accident stupid (după consumul de droguri ea se aruncă într-o piscină fără apă ) și încercarea lor de a obține faima artistică documentând fazele prin care trece corpul zdrobit al femeii sfârșește prin a le schimba felul de a gândi și de a trăi. Toți tinerii actori Christine Cizmaș, Ioana Iacob, Ramona Olasz, Horia Săvescu, Radu Miodrag Vulpe sunt foarte vii, foarte expresivi, au o energie de invidiat și nu par deloc încurcați că nu au de jucat situații dramatice. Ei vorbesc prin atitudini, prin gesturile lor, prin look pe care de altfel e pusă greutatea caracterizării lor (ajutorul coregrafului Javier Opazo e important pentru perfectarea acestui stil de joc). Demonstrativi, ei pur și simplu sunt în scenă, conștienți de asta în fiecare moment, iar prezența lor, ca pe un defileu de modă, e aproape suficientă. Faptul că din când în când comunică ceva publicului e un fel de bonus care vine să răsplătească participarea celor din sală. Eliberat de obsesia de a pune în valoare cuvântul, regizorul inovează (uneori excesiv) la nivelul discursului non-verbal al personajelor care povestesc astfel și ceea ce dramaturgul a lăsat să se citească printre cuvinte: întreaga rețea de sentimente, trăiri, amestecul de dragoste, ură și invidie, porniri de necontrolat, animalice, și gânduri care se nasc spontan în mintea unor ființe care află lucruri noi despre ele însele, nu toate aceste noutăți fiind foarte plăcute. Ca de exemplu că a fi artist fără talent e ca și cum ai încerca să înoți într-o piscină fără apă.
Ar fi prea mult să spun că regizorul creează un nou limbaj teatral, dar există în acest spectacol tipic teatrului postdramatic o serie de forme noi care ar merita explorate în continuare.
