Jurnal de selecționer (4)

de Cristina Modreanu

10.02.2009

Acest „Jurnal”, ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile” selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

Focuri de artificii
Locul. Teatrul Național din Timișoara - singurul care a făcut o spectaculoasă ascensiune în ultimii trei ani de când e condus de o tânără regizoare energică și bine conectată la teatrul contemporan - Ada Lupu. A transformat teatrul dintr-un loc uitat de lumea teatrală într-un avanpost al noii dramaturgii, o scenă dinamică, plină de evenimente, în permanentă dezvoltare. Regizori din toate generațiile au lucrat aici, actorii trupei au fost redescoperiți de colaborările cu aceștia, Festivalul Dramaturgiei Românești pe care îl produce a devenit internațional, instituția a căpătat o nouă sală, a făcut turnee și se pregătește să reprezinte teatrul românesc ca invitat al Odeon Théâtre de Paris în această vară. Una dintre puținele povești de succes din teatrul românesc al ultimilor ani.

Călătoria. Am ajuns la Timișoara cu avionul, fiindcă orașul a devenit în ultimii ani bine conectat la Europa prin aeroportul său - ceea ce, implicit, ajută și cultura. Domnu Iancu, șoferul teatrului, mi-a povestit în drum spre oraș că nu mai știe deloc ce să facă cu aglomerația asta. Întotdeauna mă amuză teribil când aud șoferi din provincie văitându-se de aglomerația din orașele lor, fără să fi trecut de multă veme prin București, ca să vadă ce înseamnă acest cuvânt cu adevărat.

Producția. Într-un spațiu complet transformat, construit pe scena TNT, cu spectatorii așezați pe toate cele patru laturi, accesul la povestea celor trei surori cehoviene e direct și netulburat. Te afli foarte aproape de ele, uneori un voal al rochiei uneia dintre ele te atinge în treacăt, simți când ele se bucură și când trec, aproape imediat, de la bucurie la cea mai neagră tristețe. Regizoarea Ada Lupu a imprimat personajelor o stare de exaltare, insistând asupra ei tocmai pentru că este acea trăsătură proprie personajelor lui Cehov care le apropie cel mai mult de contemporaneitate. Toate acele aspirații care mor încet în ei îi fac pe acești oameni tineri și frumoși să exalte, să strălucească, dar nu să ardă cu adevărat, ci să lumineze puțin, asemeni unor focuri de artificii, pentru ca, în cele din urmă, să se stingă, inevitabil. Agitația lor exterioară este expresia consumului interior intens, iar spectacolul e construit tocmai pe această agitație care îți ia ochii pentru ca, exact atunci când se oprește, să poți vedea mai bine și mai adânc, în sufletul oamenilor din fața ta.

S-a spus și s-a argumentat la nesfârșit cât de greu e să redai atmosfera tipic cehoviană, de aceea cred că cine pleacă de la început cu acest gând în construcția unui spectacol Cehov și reduce șansele de a reușită. Dar autoarea montării de pe scena Naționalului timișorean - revenită la regie după o pauză prea mare, deși motivată de dificultățile funcției de director și de bucuriile ”funcției” de mamă - reușește să constituie o atmosferă cehoviană tocmai pentru că nu și-a propus. Ce și-a propus însă este să aducă în fața spectatorilor niște oameni foarte vii, pasionați de viață, chiar dacă par să nu reușească a învăța cum anume trebuie ea trăită. Învârtindu-se continuu ca niște planete unul în jurul altuia, cele trei surori și bărbații din preajma lor alcătuiesc un mic univers fascinant, ca un fluture care apare într-o dimineață de iarnă. Cu ajutorul scenografei Velica Panduru spectacolul capătă chiar consistența unei aripi de fluture - surorile sunt îmbrăcate în rochii vaporoase, colorate și numai machiajul lor dramatic te face să te gândești la destinul de a rămâne pierdute într-un orășel de provincie. Covoarele persane aruncate unul peste altul pe jos, lumânările împrăștiate peste tot și cele câteva piese de mobilier de epocă, dintre care masa mare ce tronează în mijloc devine centrul universului de care vorbeam, completează un spațiu destinat lâncezirii, un loc plăcut și propice visării, huzurului, care parcă blocheză orice acțiune, exclude luarea unor decizii și atenuează dorința de reală schimbare.
Dar dincolo de spațiul de joc transformat, de decor și de costume, punctul cu adevărat forte al spectacolului sunt actorii și desenul precis al relațiilor dintre personaje pe care îl face regizorul cu ajutorul lor. Alina Reus (Mașa) este aici la cel mai bun rol al său, atașându-se până la identificare de tânăra femeie măritată prea devreme și obișnuită cu tristețea atât de mult încât o umbră de bucurie o face să-și piardă capul. Paula Frunzetti (Olga) este un monument de calmitate și resemnare, dar lasă să se vadă în privirile ei cum se prăbușește o lume de fiecare dată când cedează în fața prostului simț și prostului gust al Nataliei (Ana Maria Cojocaru).Claudia Ieremia (Irina) umple scena cu efuziunile ei, dând tonul exaltării despre care vorbeam mai devreme, un tip de trăire care apropie personajele și mai mult de publicul lor de azi. Ea aleargă, își schimbă mereu locul, ca și cum i-ar fi teamă să nu prindă rădăcini, ajunge să defileze pe masa cea mare, încercând să-și schimbe perspectiva, se înflăcărează de dragul unor vise, apoi se stinge, iar stingerea ei - felul în care e silită să intre în viață cu același bagaj de tristețe, deși avea tinerețea și viitorul de partea ei - întristează mai mult decât a oricăreia dintre surorile ei.

O surpriză este Verșinin (Ion Rizea) construit parcă să contrazică tot ceea ce știam despre acest personaj: nu un ”Hamlet de provincie”, cum i s-a spus, nu un meșter al vorbelor lipsit de curaj, apăsat de povara soției și a fetițelor, ci un cuceritor de meserie, tipul dur și dominator care știe să ia ce crede că este al lui. Apariția lui în scenă, așa cum e îmbrăcat într-un costum de piele și o pelerină neagră deasupra, este nu numai de efect, dar pare că vestește ce e mai rău pentru cele trei surori. Iar interpretarea controlată, parcă refuzând implicarea, a actorului subliniază mai bine modificările de tipologie gândite de autoarea spectacolului. Întâlnirea cu el, cel născut la Moscova - acea Moscovă pomenită cu ardoare de surori - este cel mai ”înalt” lucru care li s-a putut de fapt întâmpla. Carnavalul din partea a doua a spectacolului este suma exaltărilor tuturor personajelor - Kulighin (Cătălin Ursu) se costumează în negru și cu mască și sare ca un liliac, sporind ridicolul de care e înconjurat permanent ca de un nor, în Tuzenbach (Ioan Strugari) se aud ecourile exaltării Irinei, și până și lui Solionîi (Damian Oancea) par să-i sclipească ochii de un surplus de trăire, care va determina însă, în cele din urmă, finalul tragic al logodnicului Irinei și nu cine știe ce act curajos. După acest moment al carnavalului, totul începe să se prăbușească.
Faptul că sunt altfel - cum altfel este și fratele lor, Andrei (Victor Manovici) - nu le face mai speciale pe cele trei surori, ci doar le condamnă în fața celor ce au talentul de a răzbi, precum Natalia (ale cărei exagerări sunt bine marcate de Ana Maria Cojocaru). Într-un fel, toți ceilalți, inclusiv Verșinin, sunt mai aproape de vulgaritatea Nataliei, lăsându-le și mai singure pe cele trei surori, care par, printre postamentele înalte în care stau aprinse lumânări, spectrele unei lumi pe cale să moară. Un fel de Livadă de vișini umană.