Interviu cu Theo Herghelegiu

10.02.2009

„Sunt încă o «tânără speranţă» şi probabil aşa o să rămân încă trei-patru decenii...”

Theo Herghelegiu a avut o toamnă… newyorkeză: fără tutun, dar cu o piesă în trei personaje, „Zelda was not from Here” – text scris special pentru actorul Florin Penişoară, un tânăr român stabilit la NY. Reîntoarsă în România, regizoarea descrie-n rotocoale de fum teatrul pe care-l face până să urce-n… avioane.

Care sunt subiectele şi subiecţii care te preocupă în teatrul pe care-l faci?
Subiectele nu aparţin unei categorii anume – orice fel de subiect poate fi o sursă de interes. Am însă o predilecţie pentru teme de genul: singurătate, moarte, iubire... chestii d’astea... „Subiecţii” sunt, de regulă, indivizi tineri. Oameni din zilele noastre. Cazuri sau, dimpotrivă – personaje cât se poate de comune. Depinde... Şi, în general, mă interesează semnalele de alarmă, într-o societate abulică şi confuză, căreia trebuie să-i sufli cu trompeta–n urechi, ca să-ţi sesizeze prezenţa.

Cum vezi transformarea noţiunii de „teatru independent”, „alternativ”, în România, în ultimii zece ani, având în vedere că ai fondat Compania Teatrul Inexistent în 1998?
O parte a fost subtil îngurgitată de establishment. O altă parte încă rezistă stoic, trăgând aer prin diametrul unui pai... Există însă branduri (de ex: Teatrul ACT) care au deja un trecut, un viitor şi un destin în lumea teatrului independent. Sunt câţiva piloni; altfel, pesemne că s-ar prăbuşi toată şandramaua.

Cum te-ai observat ca om de teatru în timp, în diverse perioade?
Greu. E dificil să fii obiectiv; onest obiectiv faţă de tine însuţi într-o lume fără valori, fără respect, fără bun simţ, patologic agresivă, funciarmente pizmaşă şi fără calităţi charismatice – pe scurt: o lume virusată, bolnavă.

În cine ai mai multă încredere – în regizorul, dramaturgul sau actorul Theo Herghelegiu?
Variabil, în fiecare, pe rând. Câteodată în toţi trei; alteori – în nici unul. Ştii, încrederea e ceva extrem de volatil... în meseria asta. Şi totul este relativ (asta n-am spus-o io!).

Care-i latura creativă în care polemizezi cel mai adesea cu tine însăţi – regia, actoria sau dramaturgia?
Fără rezerve – regia. E şi normal, de altfel. Dacă ar fi să stabilim proporţii de „prestaţie”, 75% din munca mea totală este munca de regizor. Mai şi scriu şi, rar de tot, mai şi joc. Dar timpul, nervii, energia, imaginaţia şi... banii se licitează aproape integral în partea asta... Aşadar – şi procentul de conflicte interioare este direct proporţional. Logic, nu!?

Există forme de teatru de care te-ai despărţit definitiv de când regizezi?
Nicidecum. Sunt încă multe forme pe care nici măcar nu le-am încercat. Şi nu cred că, din cele încercate, am apucat să epuizez ceva – încă învăţ şi încă descopăr în profesia mea. Ăsta e un neverending story...  Şi-apoi, sunt încă o „tânără speranţă” şi probabil aşa o să rămân încă trei-patru decenii... Ce vrei, am doar zece anişori de regie... când să fi apucat să „exhaustivez” niscaiva estetici teatrale, în acest scurtuţ răstimpuţ?

Pe de altă parte, care sunt formele de teatru care te caracterizează?
Încerc să fac lucruri cu sens, care să bucure oamenii. Cred că teatrul se conjugă cu verbul „a împărtăşi”, şi asta îmi oferă un sprijin solid pe drumul pe care merg, destul de „în necunoscut”, de altfel... În general, am optat pentru texte contemporane. Mai mult nu ştiu să spun, pe bune...

Care sunt şansele pe care ţi le-ai dorit dintotdeauna în teatru?
Să nu mă sâcâie nimeni cu interdicţii, cenzuri şi restricţii de orice fel. Să am parte de actori profesionişti. Să simt căldura sălii la aplauze, şi asta nu din pricină că s-a defectat aerul condiţionat! Evident – ce mi-am dorit, am avut. Dintotdeauna. Aproape...

Ce imagini şi stări îţi declanşează iniţialele NY?
Wow. Nu foarte bune... Din păcate. De fapt – e ceva teribil de amestecat.... Am descoperit acolo o lume fără identitate şi, uneori, parcă şi fără consistenţă; o lume în care nu mi-am găsit acel confort necesar creaţiei şi n-am reuşit să identific factorii stimulativi pentru starea de lucru. În primul rând, radicalismul NY-ez cu privire la fumat... mi-a produs angoase îngrozitoare. Mi-a fost foarte greu să repet fără ţigări – atât de greu încât, nu o dată, am comparat NY cu Novosibirsk, Siberia, unde am avut nişte experienţe.... interesante! E adevărat, există, totuşi, o diferenţă – în America se mănâncă mult mai bine!... Nu, acolo nu e o lume pentru mine, clar...! Pe de altă parte, toţi americanii spun „New York nu e America”... Poate că au dreptate, habar n-am. N-am mai fost în altă parte, pe continent. Dar acel oraş este o fabrică de monştri şi un vampir teribil, parcă întrupat dintr-o mitologie ridicolă şi cumplită...