Jurnal de selectioner (3)

de: Cristina Modreanu

Acest „Jurnal”, ce va apărea în exclusivitate la Art Act Magazine, îşi propune să vă ţină la curent săptămânal cu „aventurile” selecţionerului Festivalului Național de Teatru de la București, punctând locul pe harta României unde ele se întâmplă, modul de deplasare (care spune uneori multe despre țara în care are loc acțiunea) și, desigur, producția văzută.

Banalitatea terorismului

Locul. Teatrul de Stat Constanţa. Bulversat în ultimii ani de încercări eşuate de aşa numită reformare (de fapt, încercări ale autorităţilor locale de reorganizare pentru controlul bugetului) şi de schimbările de directori, teatrul din Constanţa n-a avut o producţie constantă de spectacole peste medie. Majoritatea premierelor au avut loc în anonimat, chiar şi după venirea la conducere a unui tânăr regizor umblat prin lume, Sorin Militaru - am „dat” peste el, venit pe cont propriu, la festivalul BITEF de la Belgrad şi la Festivalul de la Edinburgh, ceea ce pentru mine e semnul unei dorinţe de a fi în contact cu lumea teatrului care e mai mare decât graniţele României. De ce nu reuşeşte Sorin Militaru să aducă în prima linie teatrul pe care îl conduce ţine de enigmele societăţii de tranziţie.

Călătoria. Cu maşina se ajunge destul de repede la Constanţa, dar numai în afara sezonului, fiindcă altfel nici autostrada (singura construită în România după 1989) nu mai este de ajuns. Am călătorit alături de Magdalena Boiangiu şi Victor Scoradeţ într-o maşină condusă de soţul uneia dintre actriţe, marinar de meserie. Înainte de a ne duce la teatru, el a oprit foarte aproape de faleză, „ca să vedem marea”. Bătea un vânt îngrozitor, dar omul se uita fascinat la valurile care se zbăteau când loveau ţărmul. Cred că era un loc în care venea des şi probabil că ne-a plăcut cu adevărat dacă a vrut să împartă asta cu noi.

Producţia. Regizorul Felix Alexa s-a oprit pentru a doua oară la un text semnat de fraţii Presniakov, cei mai de succes dramaturgi ruşi ai momentului, după ce montase „În rolul victimei” la Teatrul Metropolis (spectacol rămas cea mai bună montare a aceste noi instituţii). Felix Alexa, unul dintre regizorii cel mai bine cotaţi pentru priceperea lui de a lucra cu actorii, alege texte contemporane numai atunci când crede cu putere în ele, iar asta se vede în rezultatul final. La Constanța el a ales să aşeze publicul pe scenă, foarte aproape de spaţiul delimitat de scenografia stilizată a Dianei Ruxandra Ion, colaboratoare veche a regizorului, sporind efectul de implicare a spectatorilor. Spaţiul de joc se transformă rapid dintr-o sală de aşteptare a unui aeroport într-un dormitor, dintr-un parc într-un birou de firmă, fiindcă ritmul impus de realizator spectacolului este unul foarte alert, scenele fiind tăiate după tipicul cinematografic. Aerul foarte contemporan al spectacolului - care lasă în urmă decorurile provinciale, prăfuite, din multe spectacole pe care le-am văzut aici - se datorează și implicării unui artist video, Neil Coltofeanu și muzicii insinuante a Adei Milea.

Întâmplări aparent fără nici o legătură aduc sub ochii spectatorilor personaje despre care înţelegem în final că sunt legate prin fire nevăzute. Teroarea se infiltrează lent, neștiută, în conștiința oamenilor, producând contorsiuni imposibil de controlat. Nu există scăpare: fie că ei, oamenii, sunt într-un aeroport, într-un birou, într-o cazarmă, într-un parc sau într-un dormitor. Scene decupate dintr-o existență banală, fără nimic special, demonstrează că suntem cu toții nu numai victime ale terorii, ci și posibili teroriști, chiar dacă nu ne dăm seama de asta. Amantul își terorizează amanta, copilul își terorizează bunica, șeful își terorizează subalternul și, în general, cei mai puternici îi terorizează pe cei mai slabi, ca pentru a-și reconfirma pentru ei înșiși puterea.

Spectacolul are şi o vedetă: actorul  Marius Bodochi. Dar, paradoxal, cele mai bune scene sunt acelea în care protagonişti sunt actorii locali, deşi aceştia n-au avut parte în ultima vreme de întâlniri regizorale ofertante. Scena din birou - biroul unei firme a cărei angajată se sinucide la locul de muncă - e nu numai excelent gândită regizoral, astfel încât tensiunea să se acumuleze constant, dar şi bine interpretată de actriţele Laura Bilic, Lana Moscaliuc, Diana Lupan și Turchian Nasurla (sub buna coordonare coregrafică a Ligiei Matei). Memorabilă este şi interpretarea celor două bătrâne aflate cu nepoțelul în parc, în special a Dianei Cheregi, care ar fi demnă cel puţin de o nominalizare la premiul UNITER pentru cel mai bun rol secundar. Sunt evidente benficiile întâlnirii cu un regizor capabil să redescopere actorii și să-i ajute să intre într-o nouă etapă a profesiei lor.

La un alt nivel, ceea ce reuşeşte să arate spectacolul, punând în valoare foarte bine piesa fraţilor Presniakov, este că în lumea de azi, în care ameninţarea teroristă a devenit arhiprezentă, aproape banalizându-se, există mult mai multe forme de terorism pe care le acceptăm în viaţa noastră cea de toate zilele fără să le mai observăm.