Film

În scena care deschide Echipa de şoc (The A-Team), după un cadru care survolează deşertul şi după ce o inscripţie ne anunţă că ne aflăm „undeva în Mexic”, filmul trece abrupt la subiect: un bărbat aflat în cătuşe, filmat foarte teatral, în penumbră, este bătut cu brutalitate de un mexican guraliv; din cuvintele mexicanului, în câteva secunde ne dăm seama că acesta e în fapt un poliţist, evident, corupt.

Predators, filmul care continuă în 2010 saga deschisă în 1987 de John McTiernan cu Predator e vizibil rezultatul unei simbioze creative între producătorul filmului, Robert Rodriguez, şi regizorul lui, Nimród Antal. Pe de o parte, Predators e proiectul lui Robert Rodriguez, care nu îl regizează, dar a scris cu 15 ani în urmă o primă variantă a scenariului şi a stabilit şi o bună parte din personaje; pe de alta, Predators e în bună parte datorat acestei figuri absolut interesante...

În al patrulea şi ultimul episod din seria Shrek, pitorescul protagonist simte că nu mai e acelaşi ca odinioară; îl macină o nostalgie indefinită pentru timpurile în care era singur şi liber. Altfel spus, aşa cum era în bună parte din primul episod, cel din 2001. Ironic e faptul că acelaşi lucru l-au simţit şi o bună parte din spectatori, cu fiecare nou episod din serie.

Alain Resnais nu a considerat vreodată că face filme de autor. Credincios acelei idei populare în anii 30 la Hollywood, conform căreia autorul unui film este în primul rând scenaristul lui, Resnais a acordat întotdeauna foarte mare atenţie materialului pe care îl ecraniza.

Unii regizori se reinventează pe sine: de la un gen la altul, de la dramă la comedie, cu trecerea timpului poţi vedea un personaj metamorfozat în spatele camerei. În general, un regizor care face filme zeci de ani trebuie să se reinventeze periodic, foamea de nou a spectatorilor nu îl lasă să se dedea la variaţiuni.

După ce a publicat două romane (Viața și faptele lui Ilie Cazane și Teodosie cel Mic) și a semnat scenariile multora dintre filmele românești din ultimii ani, cu Felicia, înainte de toate, Răzvan Rădulescu debutează ca regizor de lungmetraj, alături de Melissa de Raff.

Cu siguranţă, anul acesta în competiţie au fost mai mulţi regizori interesanţi decât filme bune. Din cele doisprezece filme, doar două sau trei au părut stânjenitoare: cu siguranţă Orașul diavolului, discutabil Cei mai frumoși ani. În rest, filme în genuri diferite, diferite ca stil şi care, dacă au avut vreun defect major, a fost acela că nu erau noi, inovatoare, nu-ţi dădeau acea impresie de nemaivăzut pe care o poţi asocia cu un film ieşit din comun.

La doar trei zile după deschidere, TIFF pare încă destul de echilibrat, oferind pentru fiecare film din competiţie cel puţin o ocazie foarte bună de a a-l rata. Pe de o parte, patru din cele 12 aflate pe drumul spre trofeu: Nimic personal, O soluție rațională, R şi Invers. Pe de alta, o serie întreagă de filme clasice: în primul rând, Metropolis, care sâmbătă spre prânz avea deja biletele vândute...

Printre gesturile geniale ale lui Andy Warhol, teatralizarea rock’n’roll-ul e printre cele mai puţin cunoscute. Ca impresar pentru The Velvet Underground, Warhol are ideea de a proiecta peste trupa lui Lou Reed şi John Cale imagini. În contururi nedesluşite, interpretul de rock e aproape absent de pe scenă; în schimb, ceea ce percepe publicul odată cu evaporarea trupei e combinaţia între muzică şi imagine.

Peste zece sau douăzeci de ani, când vom putea revedea filmele româneşti ale anilor 2000 cu alţi ochi, probabil că unele dintre ele vor semăna foarte tare cu documentele istorice. Ne va interesa mai puţin povestea atunci (o vom şti deja), şi mai mult ceea ce spuneau acele filme despre vremurile care le-au dat naştere.