Partenera lui Răzvan Mazilu în spectacolul umanitar Requiem. Nu știi nimic despre mine destinat strângerii de fonduri pentru sinistrații din Japonia grav afectată de cutremurul din 11 martie, Motoko Hirayama este o prezență pe cât de serafică, pe atât de vioaie.
Antonia Baehr rîde în trepte. Explodează, se oprește brusc, își taie rîsul, produce o deviație de la fluxul constant de rîsete-în-cascadă, izbucnește abrupt, revine la contextul zero al provocării hohotelor. Baehr își gîdilă rîsul, îl bruschează, îl transformă într-un spectru care bîntuie corpul, îl eliberează de orice inhibiție, se joacă ping-pong cu inflexiunile lui
(anti) aging, performance creat de Mădălina Dan și Mihaela Dancs, e asemeni unei suprafețe translucide pe care se preling picături de viitor și trecut. E o cădere de la altitudinea lentocrată a corpului bătrîn la febrilitatea dinamizantă a corpului tînăr.
eXplore dance festival (1-16 octombrie) nu mai este demult un festival de dans. E un festival post-formă, post-determinare specifică a unui gen. Identitatea lui este dată tocmai de structura metisată pe care a dezvoltat-o, de intervențiile interferente pe care le-a privilegiat, cuplînd corpul care se expune la diverse rețele de socializare.
Cea mai importantă calitate a acestui festival, inițiat de Ciprian Marinescu și realizat împreună cu coregraful Cosmin Manolescu în calitate de curator, este cadrul de relaționare post-spectacol pe care l-a creat.
Bucureștiul se topește sub caniculă, teatrele sunt pustii, iar evenimentele culturale s-au subțiat de tot, deshidratându-se parcă și ele. Poate tocmai de aceea vestea că în mijlocul verii are loc o premieră, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un spectacol absolut inedit, a scurtcircuitat presa culturală.
De la primul pas peste pragul camerei de hotel îți asumi responsabilitatea celui care sfâșie intimitatea. La început nu știi nici măcar a cui, rămâne să descoperi: cine e tipul mascat cu un pistol cu apă în formă de penis, care te invită înăuntru, cine e tipa în rochie albastră și cu păr negru...
Litere negre curg pe un perete alb. Un cearceaf de nume construiește o lume. Cuvintele performează o ficțiune temporară. O memorie provizorie, care se deconstruiește sub ochii noștri. O istorie care așteaptă să urce și să cadă.
În primitorul Studio 33 al companiei de dans contemporan EIRA , din centrul Lisabonei, am avut prilejul să stau de vorbă cu unul dintre cei mai renumiți coregrafi contemporani portughezi, Francisco Camacho.
Teoria performance-ului contemporan pune în discuție constant contextul de spectator conștient de dubla lui poziție: cumpărător de produs, plătitor de statut de privitor și receptor de act artistic
